Dependența de China este o realitate resimțită direct în costuri, lanțuri de aprovizionare și decizii de investiții. În acest context, România devine o opțiune, dar nu una garantată. „Independența energetică nu înseamnă izolare, ci control al costurilor și flexibilitate”, spune Florin Frunză, CEO MET România Energy, sintetizând una dintre tensiunile majore ale momentului: cum construiești local fără să depinzi global.
La Sibiu, dezbaterea organizată de Camera de Comerț Elveția-România (CCER) a coborât din zona discursurilor generale în realitatea operațională a companiilor. Dincolo de optimismul privind poziționarea României, discuția a atins un punct sensibil: dependența industrială de China și costurile energiei care o alimentează.
Întrebarea venită din audiență, formulată de Flavius Pogan, CEO Schwarz Gruppe – legată de ponderea Chinei în achiziții – a primit un răspuns direct. „Ponderea din China este foarte mare. De ce? Pentru că au energie ieftină, costuri mici și investiții masive în cercetare și dezvoltare, susținute politic”, a recunoscut Alin Șchiopu, CEO Hofstetter Environmental Switzerland (1:25:26–1:26:11), care continuă: „au energie ieftină, produc ieftin și noi cumpărăm de acolo”.
Această dependență nu ocolește nici companiile elvețiene, nici pe cele din România. Ea este structurală și ține de competitivitate. Iar aici intervine energia, ca factor critic.
Florin Frunză a nuanțat: „România are unul dintre cele mai solide mixuri de producere a energiei din regiune. (…) avem și capacități de producție (…) care sunt foarte diverse: de la energie hidro, energie nucleară – un punct extraordinar de puternic și de stabilitate –, după care, în zona de flexibilitate a producției de energie, avem capacități de generare alimentate cu gaz, care pot varia producția foarte, foarte mult. (…) acum se trece la următorul pas, și anume investiția în capacități de stocare în baterii”, dar avantajul nu este automat suficient. Problema nu este doar disponibilitatea energiei, ci volatilitatea și costul ei. „Independența energetică înseamnă control al volatilității și al costurilor”, a mai explicat acesta, subliniind că firmele caută și predictibilitate, nu doar resurse.
CCER, din platformă de dialog în mecanism de acțiune
Dincolo de teme strategice, evenimentul a avut o miză foarte concretă: activarea relației dintre comunitatea de business elvețiană și cea românească.
Viorel Helju, CEO Optimagrup Investment, a formulat explicit invitația: „Ușa este absolut larg deschisă pentru orice colaborare viitoare cu comunitatea elvețiană. Camera este o punte directă cu Elveția”. Nu ca metaforă, ci ca mecanism real de lucru.
Această deschidere este susținută de inițiative concrete. Una dintre ele, prea puțin vizibilă în spațiul public, este programul de granturi derulat de CCER împreună cu Ambasada Elveției.
„Camera, împreună cu Ambasada Elveției, pune la dispoziție granturi extrem de generoase. Practic, aceste granturi le vor prelua instituțiile de învățământ, dar prin intermediul companiilor industriale care au deja dezvoltate asemenea proiecte”, a mai explicat Helju. Scopul vizează conectarea companiilor cu instituțiile de învățământ și dezvoltarea de proiecte aplicate.
Educația duală: soluția cunoscută, insuficient folosită
Criza forței de muncă a fost una dintre cele mai recurente teme ale discuției. Dar, dincolo de constatare, a apărut și o direcție clară: educația duală.
„Este extrem de important să școlim oamenii, să venim cu o generație tânără care învață efectiv o meserie”, a spus Mike Greub, Managing Director, Katadyn Production România, cu experiență de peste două decenii în România.
Tudor Avram, General Manager CEDES România, a mers mai departe: „Sistemul de învățământ ar trebui să fie mai conectat la industrie, la nevoile ei. Asta înseamnă mai multă practică, mai multă colaborare directă cu companiile și expunere la tehnologiile reale. Pe scurt, mai puțină teorie”.
Granturile elvețiene se leagă direct de această nevoie. Ele creează un pod între companii și școli, într-un moment în care lipsa de personal nu mai este doar o problemă, ci un risc strategic.
AI și realitatea din fabrică: între hype și limite
Deși inteligența artificială este invocată frecvent ca soluție universală, discuția de la Sibiu a adus o doză necesară de realism.
Ovidiu Bernaschi, fondator InoviTec Design și Country Manager Secured Quantum Services Romania, a ridicat problema integrării AI într-un context de „război hibrid”, în care atacurile sunt omniprezente. Răspunsul a fost prudent: „Securitatea cibernetică este un subiect extrem de important de ani de zile. Am fost și noi victime ale unui atac recent. Echipa noastră se specializează constant, inclusiv pe zona de AI”, a spus Tudor Avram, GM CEDES România.
Pe partea operațională, Mike Greub a tras o linie clară: „Sunt multe lucruri care pot fi automatizate cu AI, dar există domenii unde intervenția umană rămâne esențială”.
AI accelerează, dar nu înlocuiește. Cel puțin nu încă. Mai ales în producție, unde experiența practică nu poate fi replicată ușor.
La ce stă România mai bine decât crede
O altă temă subestimată în discursul public este infrastructura de mediu. Deși adesea percepută ca o slăbiciune, România are, în anumite zone, un avantaj regional. „Suntem mult mai bine decât vecinii noștri”, a spus Alin Șchiopu, CEO, Hofstetter Environmental Switzerland. „Suntem țara care a reușit să închidă peste 90% din depozitele de deșeuri neconforme, să facă în fiecare județ un centru integrat de management al deșeurilor. Următorul pas ar fi stațiile de tratare a deșeurilor, care să minimizeze deșeul depus, sau incineratoarele, dar, probabil, în următorul exercițiu financiar. În tratarea apelor, la fel, stăm foarte bine. Noi avem 40 de depozite regionale, toate au stații de epurare pentru levigat. În Ungaria, sunt 70 de depozite și au 5 sau 6 stații de epurare. În Serbia, au peste 100 de depozite de deșeuri și sunt 2 sau 3 care au stații de epurare”.
Această realitate schimbă perspectiva asupra sustenabilității. Nu mai este doar o obligație, ci o bază pentru dezvoltare industrială și export.
Relațiile care construiesc industrie
Poate cea mai puțin cuantificabilă, dar una dintre cele mai importante teme ale dezbaterii a fost dimensiunea umană a investițiilor.
„Din câteva discuții se recunoaște o persoană, se face o legătură, rămâne ceva”, a observat Mike Greub, descriind specificul mediului de business din România.
Această cultură a relațiilor este, în același timp, avantaj și vulnerabilitate. Accelerează procesele, dar poate crea dependență de conexiuni informale.
Viorel Helju a sintetizat această dimensiune printr-o poveste personală: „Dintr-un mesaj trimis acum 15 ani (…) s-a transformat într-o companie, în sute și mii de locuri de muncă”. O ilustrare simplă a modului în care investițiile nu apar doar din calcule, ci și din încredere.
Între oportunitate și execuție
România are avantajele, energia, oamenii, poziția, ecosistemele locale precum cel al Sibiului. Dar nu are garanții.
„Riscul este să ne complacem și să nu valorificăm oportunitățile, pentru că ele apar, dar dacă noi nu facem nimic, atunci le valorifică altcineva, care, poate, e mai puțin avantajat ca noi, dar se mișcă mai repede”, a avertizat Florin Frunză, CEO MET România Energy.
Într-o Europă care se reconfigurează rapid, diferența nu o vor face resursele, ci viteza de acțiune. România este în joc. Dar, așa cum a arătat această dezbatere, jocul nu se câștigă din inerție, ci din colaborare reală, investiții concrete și decizii asumate.
Articol publicat în ediția print din 30 aprilie 2026 în suplimentul Tribuna Financiară
Anunțuri gratuite din Maramures