Lucrând la acest articol am luat la întrebări câștigători, mentori, participanți și o parte din organizatori ca să aflu cum se simt, ce oferă și ce primesc. Deși titlul proiectului privește spre viitor, procesul creativ și întrebările participanților aparțin prezentului. Tocmai de aceea am vrut să aflu ce îi preocupă acum pe cei care, peste câțiva ani, vor deveni o parte importantă a teatrului românesc.
*
Prima echipă a ajuns deja cu spectacolul câștigător la public, Totul se întâmplă acum (regie și concept: Alina Pietrăreanu, cu texte de: Costin Bucătaru, Raluca Chiper, Călin Deneș, Alexandra-Ioana Harapu, Maria Ursu, Cristina Bordeanu, Alina Pietrăreanu, cu: Costin Bucătaru, Raluca Chiper, Călin Deneș, Alexandra-Ioana Harapu, Maria Ursu și consultanță: Mihai Păcurar). Dacă vedeți că se joacă prin țară, nu îl ratați. Și ca să vă fac și mai curioși am să vă las câteva gânduri de la Alina și Călin despre cum a fost pentru ei experiența în cadrul stagiului de practică, dar și cum e acum că spectacolul ajunge în fața unui public.
Robert Kocsis: Ce lucruri ai descoperit pe parcursul stagiului de practică cu care poate nu ai apucat să te întâlnești în facultate?
Alina Pietrăreanu: Lucrul colaborativ momentan la noi în țară e ceva cu care te întâlnești în general în afara facultății, cu precădere în mediul independent, cu precădere la Reactor. Am avut spațiul fizic și mintal să intru în proces fără niciun material preconceput, cu încrederea că folosind tot ce avem și nimic mai mult, va fi suficient cât să înțelegem care e spectacolul pe care îl căutăm. Pentru că aveam clară mai degrabă o senzație anume din ceea ce caut, în primele două zile pentru mine a fost important ca echipa să treacă prin cât mai multe exerciții performative, cu mișcare, cu text, cu povești personale, cu orice, care să ne dezvăluie părți din ei. Apoi, aceste părți aveau să fie așezate în interiorul unei idei unificatoare – care avea să apară și ea ca un concept într-o improvizație.
Călin Deneș: O atmosferă bună de lucru, colegi care se încurajează unul pe altul, vibe bun, cu asta aș începe. Altfel cred că multă relaxare și libertate. Eu am ajuns cumva să fac parte din echipa de concept sau oricum pe margine și asta e ceva ce nu am făcut în facultate. Altfel cred că și estetica și mecanismele cu care am operat nu sunt des întâlnite în facultate, precum procese devised sau colaborative, un soi de ironie și sentimentul că ne putem lua la mișto, noi pe noi, pentru câteva secunde atent alese, gândul că munca noastră e importantă și pentru că nu moare nimeni dacă nu ne iese.
R.K.: Ce a însemnat pentru tine să ai un mentor pe parcursul întregului proces de creație?
A.P.: Mihai Păcurar a fost mentorul pe care mi l-am dorit, iar când l-am cunoscut a fost peste așteptări. Mi se pare că sună pompos, dar pur și simplu așa a fost. Eu iubesc pe toată lumea de la Reactor, aș vrea să o spun de câte ori am ocazia, fiindcă la ei am văzut prima dată un soi de teatru care să mi se pară familiar, așa cum ți se pare familiar un oraș dintr-o țară străină în care nu ai mai fost niciodată, dar cumva brusc îți dai seama că ai putea locui acolo, îți descarci duolingo și începi să înveți limba.
Revenind la întâlnirea cu Mihai, pentru mine a însemnat curaj, susținere, înțelegere, inspirație și echilibru. El a potențat din umbră procesul și mie, personal, mi-a creat, nu am idee cum, un spațiu cu adevărat safe. Cred că a fost o coincidență fericită să fim foarte compatibili pe un anumit strat de idei și pe unul de joacă și asta mi-a dat foarte multă încredere și chef. Parcă mi-a deschis ochii spre mine.
C.D.: Un sprijin. E cineva cu care îți poți testa ideile, care te poate ajuta cu o perspectivă nouă sau care te poate ajuta să-ți verbalizezi concret intuiția. Mihai Păcurar are un stil aparte, cred că ne-a ajutat mult, a validat trip-ul pe care ne-am dus și a încercat să ne ajute să îl îndeplinim. Cred că a fost un soi de catalizator.
R.K.: Cum a fost să creezi prima parte a proiectului într-un timp scurt cu persoane noi?
A.P.: Și aici a fost vorba de noroc, fiindcă actorii au lucrat foarte bine împreună și au fost și ușor de stimulat creativ cu propunerile cu care veneam. A fost un proces fragil, fiindcă toată lumea era deschisă și vulnerabilă tot timpul, ca și cum ne cunoșteam de-o viață și nu vrem să performăm nimic unii față de ceilalți, ci vrem să ne apropiem și să fim cât mai reali cu ce suntem și ce facem. Am râs mult, am plâns mult, ne-am oprit, ne-am speriat, am continuat, ne-am jucat și ne-am unit foarte tare, simțeam că facem ceva ce contează cu adevărat pentru noi, că împingem niște limite ale convenției teatrale, că jucăm fără absolut nimic, fără muzică, fără lumini, că mizăm pe o sinceritate cât mai raw a convențiilor, în timp ce ne vulnerabilizăm total și totuși mecanismul creat poate susține și proteja pe toată lumea. În zilele alea, 10, țin minte că nu prea mai puteam să ieșim cu alți oameni că vorbeam doar în referințe din spectacol, cred că eram insuportabili. Ne simțeam invincibili. Era dopamina de tineri îndrăgostiți. De TEATRU. Glumesc. Reîndrăgostiți de un domeniu greu de iubit, în care e extrem de valoroasă fiecare ocazie care îți dă șansa să zici: da, de asta fac ce fac.
C.D.: Cred că riscant cumva, dar a funcționat bine, ne-am coagulat repede și am descoperit multe căutări comune. Cred că uneori ține și de noroc, și cred că noi am avut.
R.K.: Care crezi că sunt lucrurile cele mai importante pe care le pot oferi astfel de stagii studenților, pe lângă producția efectivă a spectacolului?
A.P.: Cred că, având timp și spațiu de acțiune atât de limitate, dar într-un cadru atât de safe, te poate ajuta în mod real să îți deblocheze niște frici, niște idei, să îți depășești niște limite. Îți poate da idei noi din lucrul în sine cu oameni din facultăți și cu formări diferite, dar îți poate aduce și niște prieteni sau colaboratori de lungă durată. Eu simt că am întâlnit la acest stagiu câțiva oameni cu care sper că voi rămâne prietenă pe viață și cu care sper să și lucrez din nou la un moment dat sau la mai multe momente date.
C.D.: Încredere în tine și în colegi și o curiozitate care poate nu e suficient dezvoltată în facultate, cred că de asemenea este o ocazie bună să cunoști oameni care să devină colaboratori în viitor, să afli cum se face teatru și în alte locuri. Totodată este o ocazie organizată de a testa lucruri, un laborator, care este un cadru destul de rar întâlnit. Altfel cred că rămâi cu multe lucruri bune din atelierele care se întâmplă înainte de stagiu efectiv, și studenții ajung să aibă acces la teatru contemporan, la practici contemporane, care deseori sunt discreditate în timpul studiilor universitare.
R.K.: Acum că ați montat spectacolul și a apucat să fie văzut de public, cum ați descrie întregul proces? Ce s-a schimbat cel mai mult de la idee la concret?
A.P.: Ideea de bază a fost o primă improvizație durațională pe tema ce spectacol ați face dacă ați avea bani și timp fără limite. După prima improvizație, ne-am dat seama că ne place tuturor și că aceasta va fi rama noastră în cadrul căreia vom începe să construim restul materialului. Au urmat multe ore de improvizații duraționale pe diferite teme care să stârnească povești personale ale fiecăruia, dar și referințe și revolte și frici și idei despre teatru. Totul a fost deconstruit și amestecat, apoi reconstruit cu grijă în cadrul ramei principale încât să existe o coerență internă între sens, formă și structuri.
C.D.: Păi cred că s-a împlinit. Continuarea celor 15 minute pe care le-am prezentat în cadrul stagiilor de practică erau vag definite pentru noi. Știam de la ce întrebări comune pornim, dar nu cum se rezolvă acestea scenic, deci în primul rând asta a fost o surpriză. Cred că ce m-a surprins pe mine personal este că totuși, deși noi eram stresați că forma poate deveni inaccesibilă, a fost primit bine de oameni.
R.K.: În contextul acesta, ce teme ai simțit că merită abordate?
A.P.: Fiind lucru colaborativ, eu am băgat mai degrabă bățul prin gard, să văd ce teme apar la actori cel mai des. Cele care înflăcărau camera cel mai mult, clar meritau abordate. În primul rând, timpul și banii, precaritatea și graba constantă în care trăim, atât în teatru cât și în afara lui, până în (spoiler alert) Casa Poporului și ruinele sale disco. Apoi am explorat cu curiozitate și joacă temele care îi bântuia pe fiecare, de la fantoma lui Michael Jackson la rolurile nejucate, la anxietate, vină, identitate. Și întrebarea care rămâne dincolo de orice, am fi putut face altfel? Se poate face altfel? Cred că suntem într-un moment istoric în care e urgent să ne punem această întrebare într-un mod cât mai colectiv și să căutăm activ răspunsuri, cât încă avem întrebări.
C.D.: Tematic cred că multe lucruri sunt relevante. Noi am pornit de la noi, de la constrângerea de timp a stagiului. Alina a propus această propoziție “Dacă am avea bani și timp am face un spectacol care ar fi….” De aici ne-am dus în multe locuri. Am vorbit despre condiția tinerilor artiști, despre sentimentul de insuficiență, despre eșec, despre nevoia de identitate, despre căutarea constantă. Cred că în formatul acestui stagiu e importantă o tema care să aducă oamenii împreună și care să-i entuziasmeze. Când ai puțin timp și multă anxietate (oameni noi, locuri noi, presiunea reușitei care inevitabil se insinuează într-o formă sau alta) entuziasmul poate salva, poate asigura o experiență interesantă.
Așa cum se întâmplă de multe ori în teatrul independent, persoanele lucrează pe mai multe departament în cadrul creării unui spectacol. La acest proiect în situația asta a fost Călin, participând atât la partea artistică, că știi la managementul proiectului. Așa că a primit o întrebare bonus:
R.K.: Tu ai participat pe perioada de practică, la început, pe partea de management, dar apoi ai participat și pe partea artistică, în principal ca actor. Cum a funcționat să ai dublă responsabilitate în cadrul proiectului?
C.D.: Pot spune că încep să mă obișnuiesc cu această dublă instanțiere, deja sunt mai multe proiecte în care fac și alte lucruri pe lângă prezența mea pe scenă. În cazul ăsta s-a simțit ca o continuare naturală. În cadrul stagiului nu pot spune ca am făcut management efectiv, eu țineam minuta întâlnirilor noastre, un soi de jurnal, care a devenit o lucrare personală de care sunt destul de mândru, a căpătat o peliculă poetică cumva. Dar pe lângă asta simt ca am fost implicat în procesul de creație la fel de mult ca toată lumea și asta mi-a dat un soi de poftă, un soi de chef să sar și eu pe scenă. Acum simt că această dublă ipostază e cumva naturală, managementul de multe ori înseamnă efort și grijă pentru un proiect, un spectacol, o mentalitate pe care încerc să o am și atunci când sunt actor / performer într-un proiect, deci pentru mine merg mână în mână.
Uite așa sună gândurile echipei care a creat primul spectacol prin proiectul UAT’s Next?. Putem privi perspectiva lor ca un întreg: de la primele lor întâlniri în cadrul stagiilor de practică și până la cum a fost când au ajuns să își primească aplauzele. E o echipă care a ajuns la o concluzie și dacă ar fi să caut cuvintele cheie la care mă duc răspunsurile lor sunt: colaborare, încredere, libertate, experiment și comunitate. Termeni care consider că sunt foarte valoroși atunci când ne gândim la ce e teatrul și ce urmează să fie.
Să vedem acum ce ne spun cei din echipa 2, care sunt încă în plin proces de transformare a celor 15 minute într-o producție completă!.
Citiți partea a doua a acestui articol aici.
