Poarta a IV-a a Cetății Alba Iulia, locul real al captivităţii lui Horea, contrar ideii acreditate. În celula din Poarta a III-a ar fi fost ţinut prizonier Cloşca
Turiştii şi cei mai mulţi dintre albaiulieni cred că celula în care a fost închis Horea, de la martiriul căruia s-au împlinit vineri 240 de ani, este cea aflată deasupra Porţii a III-a, sub statuia împăratului Carol. În realitate, Horea, pe numele său Ursu Nicola, ar fi fost ţinut captiv în Poarta a IV-a, mai puţin expusă şi mai protejată, poziţionată actualmente între Catedrala Romano-Catolică şi Catedrala Reîntregirii. În celula din partea superioară a Porţii a III-a a fost ţinut de fapt prizonier Cloşca, pe numele său real Ioan Oargă.
Izvoarele istorice spun clar că Horea a fost închis în Poarta din partea de miazănoapte a cetăţii, şi nu în cea din partea de miazăzi a fortăreţei.
Potrivit istoricului Nicolae Densuşianu, „Cloşca fu închis într-o cameră mică, de sub statuia lui Carol al VI-lea, în partea de miazăzi a fortăreţei, iar Horea sub Poarta cea nouă, în partea de miazănoapte”.
David Prodan a afirmat, potrivit izvoarelor pe care le-a avut la dispoziţie, că pe Horea „l-au închis sub Poarta nouă, pe Cloşca sub statuia împăratului Carol”. Prodan a luat informaţia dintr-un ziar din Bratislava, „Magyar Hirmondo”, care a avut un corespondent la Alba Iulia în ianuarie 1785. Prodan a mai avut un izvor, respectiv o scrisoare adresată unui baron, în care se afirmă acelaşi lucru.
Însă, în mentalul colectiv, în secolul trecut, Poarta a III-a a intrat ca loc de detenţie a lui Horea. Se marchează pentru prima dată celula ca monument al lui Horea în timpul lui Carol al II-lea, iar în perioada comunistă celula a fost transformată chiar într-un punct muzeal.
Citește și: Horea și Cloșca, executați pe Dealul Furcilor din Alba Iulia în 28 februarie 1785. Crișan s-a spânzurat în închisoare
Cel de-al treilea lider al Răscoalei din 1784, Crişan, pe numele său Marcu Giurgiu, a fost închis într-o locaţie care se găsea pe amplasamentul actual al Catedralei Reîntregirii. La fel ca Horea şi Cloşca, şi Crişan a fost prins cu ajutorul local al unor români, mai exact prin „zelul” Popii Moise din satul lui, din Cărpiniş, ajutat de fiul său şi de nouă ţărani, care au fost recompensaţi pentru acest lucru cu 300 de ducaţi.
Moţii care au contribuit la prinderea lui Horea şi Cloşca au fost recompensaţi cu 600 de ducaţi şi au fost declaraţi ţărani liberi, favoare acordată şi urmaşilor lor, urmând să fie eliberaţi, din ordinul împăratului, de toate obligaţiile lor domeniale.
După cum aflăm din volumul „Răscoala lui Horea”, de David Prodan, încercări de a-l prinde pe Horea au fost multe în timpul răscoalei. Se bănuia că, după înfrângerea de la Mihăileni, Horea urma să ia drumul Vienei prin Ungaria sau spre Ţările Române. Pentru prinderea sa, autorităţile l-au chemat în ajutor pe pădurarul Anton Meltzer, din Abrud. La rândul său, Meltzer a chemat şapte români din Râu Mare, care cunoşteau munţii şi care se puteau apropia de Horea ca prieteni. Aceştia au cutreierat două zile munţii fără succes. În a treia zi însă, luni, 27 decembrie 1784, cei şapte au găsit urme proaspete pe zăpada căzută de curând. Mai întâi au prins „o strajă”, pe care au obligat-o să le spună unde se află „căpitanii”. Cei doi aveau o colibă făcută sub trunchiul unui copac mare căzut, lângă un foc mare la care se încălzeau.
„Apropiindu-se de colibă, Horea îi primi ca pe prieteni. Îi întrebă dacă nu cumva umblă după vânat. Răspunseră că da, sunt siliţi să caute vânat pentru armată, dar nu pot găsi nimic şi sunt pe jumătate îngheţaţi. Atunci Horea îi pofti să şadă la foc. Doi se aşezară lângă Horea, ceilalţi doi lângă Cloşca. (…) În timpul acesta, se apropiară de foc ceilalţi trei. În acest moment, Ştefan Trif şi Nuţu Mătieş se aruncară amândoi, unul asupra lui Horea, celălalt asupra lui Cloşca, îi prinseră de gât, îi trântiră la pământ şi cu ajutorul celorlalţi îi legară. În timp ce îl legau, Horea a scos o mână de hârtii din sân şi le aruncă în flăcări”, aflăm din volumul lui David Prodan.
Conţinutul hârtiilor aruncate pe foc de Horea i-a intrigat pe contemporani şi apoi pe istorici, unii fiind de părere că ar fi fost dovezile amestecului străin în răscoală. „Nu încape îndoială că prin acele scrisori au ars cele mai importante documente ale răscoalei, aruncând lumină asupra originilor şi adevăraţilor ei urzitori”, scria Szilagyi Ferencz, un istoric maghiar. Sunt istorici care susţin că nu se poate demonstra nici cea mai mică dovadă directă de vreun amestec străin în producerea răscoalei. Potrivit istoricului David Prodan, „această mână de hârtii nu cuprindea desigur nici falsuri, nici tainice încurajări de sus, nici corespondenţă cu vreo societate secretă. Trebuiau să fie mai curând hârtii care puteau proba într-un fel sau altul implicaţia celor doi în răscoală, după ce hotărâseră să nege orice amestec, poate scrisori de la alţi preoţi sau adepţi”.
Horea şi Cloşca au fost duşi, sub escortă, la Alba Iulia, unde au fost închişi separat, pentru a nu putea comunica unul cu altul.
Horea a răspuns, în cele şapte zile de audieri, la 118 întrebări, cu acelaşi rezultat negativ. A afirmat că nu ştie pentru ce e la închisoare, că nu ştie să scrie şi să citească şi că nu ştie să fi fost „oameni străini” printre răsculaţi. Horea a susţinut că el nu a avut nicio parte în răscoală şi că este nevinovat. A negat mereu, cu o consecvenţă exasperantă pentru comisie.
Cloşca a răspuns în şapte zile la 134 de întrebări, fără a face mărturisiri decât din antecedentele răscoalei, despre călătoriile la Viena şi demersurile lor la autorităţi, despre prinderea lor. Despre răscoală nu a spus aproape nimic. Cloşca a reuşit să nu facă destăinuri şi să-şi păstreze nepătată fidelitatea faţă de Horea.
Istoricii sunt de părere că cei doi credeau că puteau amâna astfel sentinţa, gândindu-se poate că au să fie duşi în faţa împăratului, unde să se explice.
În raportul înaintat lui Iosif al II-ea s-a precizat că Horea şi Cloşca au perseverat în negaţii, dar din mărturiile sub jurământ ale martorilor cu care au fost confruntaţi a reieşit că „în stârnirea acestui mare rău” ei au fost autorii. „S-au cercetat cu toată iscusinţa, atenţia, circumspecţia, stăruinţa toţi captivii şi înşişi corifeii dacă a concurat vreun străin sau poate vreunul din fiii patriei la aţâţarea sau propagarea acestei tulburări. S-a vădit că nimeni, nici străin, nici localnic, n-a avut înrâurire”, se menţiona în raportul adresat împăratului.
Crişan a răspuns destul de deschis la un prim interogatoriu. După ce a răspuns la 47 de întrebări, interogatoriul s-a întrerupt după ce mai mulţi membri ai comisiei s-au îmbolnăvit. La 13 februarie, Crişan s-a spânzurat cu sfoara sau cureaua de la opincă. O altă variantă este că s-ar fi sugrumat cu tivitura cămăşii şi cu o piatră. Cadavrul său a fost târât a doua zi la locul de osândă, unde călăul i-a tăiat capul şi i-a despicat corpul în patru, procedându-se la răspândirea bucăţilor în mai multe sate.
Iosif al II-lea a acordat clemenţă pentru mulţimea iobagilor răsculaţi şi a cerut o pedeapsă exemplară pentru conducători.
Documentele vremii spun că, luni, 28 februarie 1784, Horea şi Cloşca au fost duşi la locul execuţiei, Dealul Furcilor, urcaţi în câte un car şi însoţiţi de un escadron de cavalerie din Toscana şi de 300 de pedestraşi. Au fost aduşi să privească execuţia câte trei bătrâni şi câte trei tineri din fiecare sat din cele patru comitate în care s-a desfăşurat răscoala, ca „să-i înspăimânte de a mai încerca vreodată asemenea fapte”.
Potrivit sentinţei, celor doi trebuia să li se frângă cu roata toate membrele, iar corpurile să fie tăiate în patru. „Capul şi părţile corpului să le fie duse să se pună pe roate pe lângă diferite drumuri, anume în comunele unde au săvârşit cruzimile cele mai scelerate, iar inimile şi intestinele lor să fie îngropate la locul supliciului”, se arăta în sentinţă.
Cei doi au fost împărtăşiţi de preotul Nicolae Raţ, care le-a scris şi testamentul. În testamentul lui Horea se menţionează că avea 54 de ani, că pe soţia sa o chema Ilina şi că avea doi băieţi, Ion şi Luca, unul de 14 ani, celălalt de 6 ani. Horea a afirmat în testament că îi iartă din toată inima pe cei care l-au prins. Cloşca, ce era căsătorit cu Marinca, avea 37 de ani.
Execuţia lui Cloşca a ţinut vreun ceas, timp în care primi vreo douăzeci de lovituri până să-şi dea sufletul, perioadă în care Horea a fost ţinut cu forţa să privească. Execuţia lui Horea a ţinut mai puţin, după câteva lovituri fiind dat ordin călăului să-i dea lovitura în piept, considerată lovitura mortală.
„Trupurile lor au fost risipite în bucăţi pe aria largă a răscoalei şi nimeni nu mai poate numi azi locurile unde le odihnesc oasele frânte, doar inimile lor au rămas îngropate, cu intestinele, pe locul supliciului”, relata corespondentul unui ziar în limba maghiară.
Secțiune Știri sub articolul principal
Anunțuri gratuite din Maramures