Patru copii și un ghiozdan rupt. De ce școala și grădinița sunt un lux pentru Carina, Esmeralda, Bianca și Damian

Singurul refugiu pe care femeia l-a găsit pentru ea și cei patru copii a fost casa veche, care a aparținut părinților soțului, acum decedați. „Am mai stat aici, dar nu era așa dărâmată”, își amintește Ibolya.

Herculian face parte din comuna Bățani și se află lângă Munții Harghitei. Are izvoare cu ape minerale și o biserică medievală. În jur de 80 la sută din populație este de etnie maghiară, peste 20 la sută, de etnie romă. Sunt și câteva familii de români.

Școala din sat, denumită Mathe Janos, după numele celui care a scris monografia localității, are ferestrele pictate cu fluturi și flori. Conducerea școlii a obținut, toamna trecută, aprobare pentru proiectul Suport pentru copiii roma (SCoR), în valoare de aproximativ 600.000 de euro, finanțare nerambursabilă din fonduri europene.

În Cronologia lui, Mathe Janos, „chiabur”, cum erau etichetați țăranii înstăriți, a ținut un fel de jurnal al Herculianului în comunism. A scris despre presiunile și persecuțiile la care erau supuși localnicii care s-au opus colectivizării.

Comunismul a trecut, casele secuiești au rămas, mândre, zugrăvite frumos în partea dinspre stradă și împodobite cu vase cu flori. Actualul primar al comunei, independentul Istvan-Csongor Nagy, fost UDMR, este, la rândul lui, „chiabur”. Conform declarațiior de avere, încasează zeci de mii de lei din subvenții APIA și sute de mii de lei, din valorificare produselor agricole.

În geografia satului, zona unde locuiesc romii începe unde se încheie asfaltul. Pornită din centru, de la zidul văruit al bisericii, urcă o stradă. Trece de ultimul birt, se îngustează printre ultimele case cu porți cu lună și soare. Apoi se desfășoară în sus, pe marginea unei râpi. Lutul din aceste văgăuni e minunat pentru olărit, asta a și fost ocupația romilor din Herculian, în vremurile vechi.

Strada Bisericii, care e, după ce iese în câmp, de pământ bătătorit, cu ceva pietriș, se termină în vârful unui deal, pe care se înghesuie case de paiantă, despărțite de poteci cu noroi uscat și garduri de șipci și plasă, străvezii ca sărăcia pe care nu se chinuie s-o ascundă. Un băiețel dă cu încredere la pedale, coboară panta chiuind, grăbit să ajungă cu bicicleta pe beton.

În marginea acestei margini de sat, se află o casă din bârne, de pe care a căzut tencuiala. Soarele intră prin toate părțile aici, pe deasupra și prin pereți, prin spațiile dintre lemne. Plafonul e parțial lipsă, iar pe scheletul acoperișului, au fost fixate niște prelate și bucăți de tablă. „Nu plouă înăuntru”, dă asigurări Ibolya, care se adăpostește aici alături de patru copii ai ei.

Acum două luni, tatăl copiilor a părăsit familia și s-a întors la prima lui soție. „Am trăit 25 de ani împreună. A mai fost plecat așa, la ea, dar s-a întors. Acum am auzit că e prin Ungaria”, explică Ibolya.

În grija ei au rămas Bianca, 16 ani, Esmeralda, 13 ani, Carina, 10 ani, și Damian, 5 ani. Femeia mai are două fete, una de 20 de ani și una de 19 ani, măritate. Și mai are un băiețel cu dizabilități, luat în grijă de stat și plasat într-un sanatoriu. Ibolya e mulțumită că are dreptul să-l viziteze acolo.

Originară din Brașov, e o femeia voinică, cu spate lat, bărbie proeminentă, ochi căprui și o ținută care păstrează vagi urme de cochetărie – brățări din mărgele, un inel oxidat cu piatră și vopsea roșcată în părul strâns cu o clamă de plastic.

Soțul fugar e din Herculian, aici trăiesc, de altfel, rudele lui, care vor să-i alunge pe Ibolya și pe copiii ei și din casa de lemn în care stau acum. „Vin peste ea, o bat și o pun afară. Zic că-i moștenirea lor de la părinți, să plece de acolo”, povestește o vecină.

Oricât de multe necazuri și apăsări au oamenii din vârful acesta de deal, li se rupe inima pentru Ibolya. „Ea e cea mai necăjită de aici”, spune cu tristețe un tată de familie. Nu prea au cum s-o ajute, pentru că abia se ajută pe ei și pe copiii lor, dar le mai fac celor patru părăsiți loc la masă.

„Sunt zile când copiii de aici n-au de mâncare. Nu mâncați cu zilele, așa-i?”, spune o fetiță din vecini. Carina nu știe ce să răspundă. Ibolya se sprijină de tocul ușii, cu mâinile la ochi.

„Oamenii îi dau să aibă cu ce face mâncare când n-are”, continuă vecina ei pe cât de slăbuță, pe atât de revoltată. „Bărbatul meu a vrut să cumpere cu o sută de milioane (n.red. – 10.000 de lei) locul pe care e casa asta, să n-o mai dea nimeni afară”. Dar moștenitorii n-au acceptat oferta.

Pe un stâlp de electricitate sunt montate contoarele de curent. Și cel de la casa unde stă Ibolya, doar că femeia nu a făcut încă un nou contract, nu are, oficial, lumină în casă. Are, în schimb, apă trasă. Capul unei cișmele, îmbrobodit în câlți, iese de lângă un perete.

Mașina de spălat, cu pete de rugină, așteaptă în drum să fie montată. Un câine mic, galben, cu un rest de sfoară la gât se odihnește la umbra ei. „Sunt mulți câini boschetari, îi aruncă lumea pe aici”, intervine un vecin și dă să apuce un pietroi, să alunge animalul. Câinele se retrage cu un icnet resemnat, înainte de a deveni ținta proiectilului.

Pretinsa civilizație și eternul ei duel cu pretinsa sălbăticie. O societate cu adevărat evoluată e o societate în care nimeni nu e lăsat în urmă. Nu e izgonit la groapa de gunoi, ascuns sub preș, urcat pe deal, mascat în proiecte de sute de mii de euro, ai căror beneficiari reali sunt cei care cer și cei care aprobă. Iar beneficiarii declarați se aleg doar cu stigma.

Când copiii merg cu burta goală la culcare, nu doar statul e eșuat, ci și societatea, care e mai degrabă o sumă de triburi cu umanitatea în derivă decât o societate.

În locuința unde stau Ibolya și copiii își face de lucru un motan tigrat, Miță. Vine mai mult pentru somn decât pentru mâncare. Singurele alimente vizibile sunt câțiva cartofi mari și o pungă cu făină albă de grâu. Pe plita sobei din mijlocul singurei încăperi, Ibolya a copt „plăcinte”, turte cu miezul lipicios, simple, doar aluat. Uleiul din tigaie e cafeniu spre negru de la atâta folosință. De o parte și de alta a sobei, sunt două paturi, care servesc și de șifonier.

Carina a găsit, printre cuverturi, o bomboană și râde cu toată gura, de așa noroc. Poartă o căciulă ca să ascundă ceea ce ea numește „un păr foarte urât”. S-a tuns prea scurt, explică mama ei, și acum se rușinează. Esmeralda are părul lung, legat în coadă, și poartă cerceluși cu strasuri. Pe cele două, mama s-a străduit să le țină la școală cât a putut.

Bianca, în schimb, n-a reușit să treacă de clasa a șasea. Din ce a înțeles Ibolya, fata ei are difilcultăți de învățare. „Nu-i intră nimic în cap”. Bianca surâde, cu privirile în podeaua de pământ. „O ajuți pe mama la treburi?”, „Mă ajută, dar uneori e și rea, nu ascultă”, comentează râzând Ibolya. Fiica ei mestecă și înghite cu greu o bucată de turtă. Nu dă semne că vrea să răspundă la reproș.

Damian, care are cinci ani și e „cel mai obraznic”, ar fi trebuit să meargă la grădinița din sat. Dar și pentru el, și pentru surorile lui, intratul în rândul lumii se amână.

„Nu am cu ce să le iau papuci, să meargă la școală. Le trebuie haine, rechizite, nu am de unde”, spune Ibolya. I-a cumpărat Esmeraldei o pereche de adidași. Singurul ghiozdan pe care-l au, cu o Barbie Fashion pe el, e rupt. La următorul ajutor social, la următoarele alocații, mama vrea să cumpere „polistiren, vată sticlată”, să astupe spațiile goale din pereți.

Toată lumea din familie tușește, mai tare sau mai încetișor. „Bate vântul”, admite Ibolya, cercetând din ochi pereții acoperiți cu pături. „De cum vine toamna, mergem la cules picioci (n.red. – cartofi). Asta se găsește de lucru aici. Mai sunt familii care au cu cine să-și lase copiii care merg la muncă în Ungaria, în Germania. Eu n-am avut posibilitatea”.

La cules de cartofi, Ibolya a fost la Moacșa, la vreo 60 de kilometri de Herculian. „Te scoli dimineața la cinci și te întorci seara la șase. Un milion jumate pe zi ne dă (n.red. – 150 de lei). Să mânci din ei seara, apoi să îți iei mâncare dimineața și să le lași și lor (n.red. – copiilor)… Nu mai rămâi cu nimic”. Să pună bani deoparte e peste puterile ei, crede femeia.

În alți ani, povestește ea, făcea „foi” și le ducea la Baraolt, cel mai apropiat oraș, pentru dosarele de școală ale copiilor. Să primească ajutor de rechizite. „Anul ăsta, n-am mai avut bani de drumuri”.

De când a părăsit-o tatăl copiilor, Ibolya nu mai primește credit „pe caiet” nici de la magazinele din sat. „N-am datorii, dar au zis că, dacă am rămas singură, nu mai am de unde să dau înapoi”. Soțul „mai mergea la lucru, mai aducea”, dar tot cu ziua muncea. Măcar casa unde locuiau arăta ca o casă. Sunt stații de autobuz care te adăpostesc mai temeinic decât baraca unde stau acum Ibolya și copiii.

„A lăsat-o când era în spital, bolnavă cu plămânii. Mi-era așa o milă de ea, că nu mai știam cum să mă-mpărțesc. Am fost s-o văd când era internată”, spune vecina Ibolyei.

Câtă vreme trăiesc printre oameni, încă nu e pierdută orice speranță pentru mamă și cei patru copii. De altfel, aceștia sunt senini, de parcă toată situația asta nu merită băgată în seamă. Va trece ca un vis urât. Dar va trece și copilăria lor. Cu cât mai adâncă sărăcia, cu atât e mai scurtă copilăria.

„Vreau să mă fac polițistă”, mărturisește Carina, sprijinită de mașina de spălat care n-a fost încă montată. Fetița nu e sigură despre ce anume presupune această meserie. Îi place, însă, uniforma de polițist și mai ales chipiul. Mult mai elegant decât căciula pe care o poartă acum.

În casele vecinilor, Carina, Esmeralda, Bianca și Damian se duc și pentru ceva de mâncare, dar și să se uite un pic la televizor. „La desene”, precizează mezinul. Vin și copiii de peste drum în vizită și le arată tot felul de minunății pe telefon. Ibolya nu are așa ceva și se bazează pe comunicare pe telefonul uneia dintre fiicele ei mai mari.

Herculian se situează într-o regiune depresionară, unde, conform statisticilor Administrației Naționale de Meteorologie, nopțile de iarnă sunt foarte reci. Minus 15 grade Celsius e o valoare obișnuită aici, în ianuarie și februarie. Iar dacă bate vântul, minus 15 grade se simt și mai amarnic.

Din fericire, toamna lui 2026 a fost, până acum, destul de călduroasă.

Cine dorește să ajute familia Ibolyei, poate lua legătura cu redacția Libertatea, pe adresa de mail libertatea@ringier.ro.