Părintele Grigore Furcea, care a slujit la Capela Spitalului Clinic Județean de Urgență Bistrița, a trecut la cele veşnice

Astăzi cerul s-a mai îmbogățit cu un slujitor vrednic. Nașul meu de botez, părintele Grigore Furcea s-a mutat în lumină. Nu pot decât să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a fi răsădit asemenea oameni în viața mea. Cu puțin timp în urmă am vorbit, într-un interviu din Formula AS, despre modelul pe care mi l-a oferit. Cel care m-a determinat să aleg calea preoției și să bat astăzi cărările spitalelor dincolo de baltă. Sunt bucuros că a avut răgazul să-l citească. Sper că i-a plăcut. Deși, cred că, cu modestia caracteristică, ar fi preferat să nu vorbesc despre el. Căci da, i-a plăcut mereu să facă lucrurile delicat și cu discreție. Așa l-am regăsit la căpătâiul bolnavilor în repetate rânduri. Așa l-am descoperit ca dascăl. Căci, pot afirma cu mândrie că a fost primul meu profesor și mentor. Și nu doar al meu. De pe notele sale de curs, alcătuite cu meticulozitate și structurate impecabil, a învățat carte în vremea studenției inclusiv actualul mitropolit al Clujului, Înaltul Andrei Andreicuț.
A fost unul dintre puținii oameni care au crezut în mine. Și în mulți alți tineri, pe care i-a încurajat. Cel care a format în jurul lui o adevărată pepinieră. Căci, dacă cineva ar vrea să facă azi o analiză sociologică cu privire la capela de la Spitalul Județean din Bistrița, ar vedea câți protopopi, preoți, scriitori, ori oameni de seamă au trecut prin strana, ori pe sub patrafirul său. Unii i-au purtat recunoștință. Alții sâmbetele. Să fie sănătoși! I-a iubit și susținut pe toți deopotrivă. Blând și erudit, era parcă destinat unei alte lumi. Una mai bună. Străină de frecușurile noastre cotidiene și de intrigile de curte, ce dau adesea pigment vieții până și în ograda Domnului. Prea modest, parcă, pentru nivelul pe care-l avea, a știut mereu să se pună în umbră spre a-i propulsa pe alții. Era conștient că nu slava lumească e cea înspre care trebuie tins, ci eternitatea. Sunt convins că va avea din plin parte de ea!
Acum, la ceasul despărțirii vremelnice, simt parcă cum o parte din inima mea sângerează. Mă alătur în durere, mătușii Victoria, un alt om deosebit, căruia îi datorez enorm în formarea și devenirea mea, verișorilor, Marcel, Paul și Emanuela și familiilor lor. Domnul să le picure în suflet balsamul mângâierii și să-i ajute să treacă cu bine peste aceste clipe grele! Prezența lui nu va putea fi nicicum înlocuită. Lasă în urmă un dor și o urmă de neșters. Îi vom păstra mereu în suflete chipul cu sfințenie! Căci astfel de oameni nu se nasc în fiecare zi.
Domnul să-I petreacă sufletul în Raiul odihnei, blândeții, iubirii și bunei conviețuiri, pe care a încercat să-l sădească în sufletele celor din jur în cuprinsul vieții sale pământești! Sărut mâna, Nașule! Odihnă veșnică!
Doxologia
https://doxologia.ro › protosinghelul-maxim-morariu
Protosinghelul Maxim (Iuliu-Marius) Morariu