Mi se pare mie sau toate intervențiile acestea urbane asupra naturalului, (aș spune „normalului” dar voi fi acuzat că-s patetic) „tunarea” asta a peisajelor, moda spre febra lui „să facemn frumos ca să arate perfect”, decorurile copy-paste după proiecții 3D pe calculator, mai mult ucid ce a mai rămas din” viața” unui loc? Da, poți avea alei asfaltate, vopsite, cu piste pietonale și pentru trotinete şi biciclete cu semaforizare, wi-fi, bănci solare sau lunare, spații verzi de zici că ești în jocurile gratuite de simulări urbane, pot trece ele prin parc, pădure sau prin valea cea decolmatată, dar degeaba. Nu mai e natural, chiar dacă trece prin natură. E cool, e pe confort, e la modă, e curat, iluminat, tuns-ras-frezat, stropit ca să nu te pape căpușa când faci tu pe hippiotul/hippioata prin iarbă, dar nu oferă nimic. Ideal pentru oameni care, majoritatea, merg pe acolo doar ca să bifeze că au umblat în natură. A, că o văd în viteză, de pe bicicletă sau trotinetă, că nu ridică ochii din smartfon (mă repet? Și ei se repetă!), contează mai puțin.
Ei, eu prefer locurile acelea neamenajate în mod special pentru relax. Ca şi cele neamenajate nici din punct de vedere urbanistic. Am o singură condiție, să nu fie prin zonă câini agresivi sau oameni idem. Uite, știu eu un loc: cărare de pământ,zona căii ferate, duce undeva așa, pe sub o copertină ce copaci, cu iarbă netoaletată imediat ce depășește lungimea standard, cu orătănii (de rasă, dar în lipsă de altceva merg și ele), fără trafic, fără maneliști la volan, fără prea multă populație. Nu spun unde, că nu se știe ce idei de reabilitare și reconfigurare apar și se strică totul. De fapt a și început să se strice. Acolo am mai văzut copii care se jucau în fața porții ca pe vremuri. Și vă spun, ca suprafață, locul e infim. Și înconjurat, de oraș cu ale lui. Dar există.
La fel, chiar duminică m-am aventurat pe undeva, pe la marginea orașului (iar nu spun unde), pe o alee ne-pietriș-uită (ca cea de la capătul parcului Sub Arini, pe unde trecea tramvaiul, unde moartea tălpilor încălțămintei). Se vede diferența dintre a călca pe asfalt și a călca pe pământ și de ce e mai obositoare prima variantă față de a doua. Zona era umbrită de copaci fără coroane cubice, şi puteam admira grădinile acelea ale oamenilor, unde și-au aranjat și ei un șopron cu o masă, un scaun și ceva umbră, unde au câteva straturi de una alta, ca ceapă, salată sau alte verzituri. Îți dai seama, grădină nepavată, fără gazon penibil, fără grătar din ăla din cărămizi? Mai mult, m-am aventurat pe o cărare care șerpuia așa, aparent spre nicăieri. O cărare din aceea lată de 30 cm, ca trotuarul de pe str. Distribuției. Care ducea, evident, într-un loc ce, în final, tot de Sibiu ține, cu toate ale lui „normale”: blocuri, parcări, balcoane acoperite, termopane, mașini. Totuși, parcursul acela m-a umplut de liniște. O dată pentru că este cvasinecunoscut celor care nu locuisc în zonă. A doua, că nu e gălăgia (mai nou) „tradițională” a Sibiului.
Poate se va spune că locurile acelea sunt neîngrijite, că e maidan, că e evul mediu, că nu ăsta este adevăratul Sibiu. Dacă voi pune şi o poză de acolo, voi fi acuzat că arunc cu noroi în super-imaginea super municipiului și că nu sunt sibian adevărat, ca toți sibienii adevărați care spun, periodic, „am mai fost pe la ai mei la țară”. Dar locurile acestea au o mare calitate. Nu sunt machiate, nu sunt fardate, nu sunt amenajate. Dar sunt vii. Mai vii decât cele din zona aia „civilizată” a orașului. Omul mai are nevoie și de natură așa cum e (sau ce a mai rămas din ea), decât de urbanism, chiar vegetal, controlat și dirijat. Aia e. Cine nu crede, poate să încerce.
Anunțuri gratuite din Maramures