În primul rând, surpriza textului.
Apoi, scenografia dual împărțită între o Vienă strălucitor secessionistă și una mizerabilist ghetoizată.
Urmează muzica de ocarină tiroleză și versurile pline de umor ale Ancăi Hanu și Adei Milea, plus prolificul rol galinaceu al Ancăi Hanu, tragic jertfită artei și arderii-de-tot, cu lumânare la căpătâi.
Apoi, dezinvoltura performativității actoricești, temeinic așezată sub bagheta unui înțelept Ionuț Caras, surprinzător de tânăr maestru în amarul rol al resemnatului Schlomo Herzl.
Apoi, țeapănul Matei Rotaru ca tânăr Hitler, pianotând chaplinian globul terestru cu muchii de cub, aidoma capului său de artist plastic aspirant la academia de artă vieneză – debutant constipat și ratat chiar și în actul defecării.
Apoi, personajul colectiv al evreului pitoresc, religios și conservator, dar îndrăzneț, șturlubatic și chefliu, încă nu maga-izat, nici netanyahizat, nici pe cale de a se sataniahyza la extrema genocidară, caz în care aș fi preferat proiecția, învecinată, a documentarului Naza, programat la Cinema Victoria (proiecția similară, din Constanța, anulându-se de distribuitorul Bad Unicorn, din sala cenzurată politic de Consiliul Județean al anchetatului și percheziționatului său președinte). Suflând și în iaurt, poate aș fi avut emoții politice, dacă nu aș fi recunoscut semnătura și subversivitatea regizorului Alexandru Dabija, din rolurile anterior interpretate de acesta, în filmele lui Radu Jude (Inimi cicatrizate, 2016, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, 2019, Potemkiniștii, 2022).
Apoi, pregnanta apariție a Ramonei Dumitrean ca Doamnă cu coasa, într-o postură detașată, convingătoare și încurajator “incitantă”, dar și oglinda oximoronică a Iubirii, contrastul etos-thanatic fiind simbolizat de personajul Angelicăi Nicoară debordând de incitantă grație și scânteietoare frumusețe, cu incandescente vulgarități descinse din tabloul lui Otto Dix, în rochia roș-mulată a Anitei Berber și în estetica de cabaret a Noii Obiectivități, dar și cu buclele fragil roșcate ale modelelor lui Gustav Klimt, plus personalitatea îndrăcită și performativitatea nărăvașă a Ritei Hayworth.
Apoi, personajul colectiv, isterizat până la psihoză, al Dianei Buluga și Patriciei Brad, pe lângă comicul în cascadă, amintind pe Caratase din filmul lui Manole Marcus, din 1975, Actorul și sălbaticii, ca și pe Moș Crăciunul cu svastică nazistă și mustață hitleristă.
Piesa este o “farsă evidentă”, de genul celei de care ar fi pasionat pe scenaristul Filmului cu o fată fermecătoare, Radu Cosașu, alias Oscar Rohrlich, la fel ca și pe dublul său auctorial, Șerban Rotaru (cu Ro de la Rohrlich, dar și de la România, care în epoci legionare îl prigonise rasial, ironizată în scena de film a cărții de telefon împănată cu nume evreiești începute, toate, cu Ro).
Dincolo de comicul negru copios, construit pe marginea Holocaustului, încă neconsumat diegetic – de unde și bogata ilustrare a sionismului exaltat care l-a cauzat, cu aluzii deloc șugubețe la prezentul tot atât de înfricoșător și de tulburător – piesa tratează subiectul universal al marii întâlniri cu neantul. Dezbaterea în jurul subiectului filozofic al morții este, pe cât de fascinantă, pe atât de serioasă, de o profunzime cu nimic mimată. Aproape că aș fi ridicat la rândul meu mâna, precum Sonia din spectacolul jucat mai devreme, Sonia ridică mâna (spectacol regizat și adaptat de Răzvan Mureșan, după romanul cu același nume al Laviniei Braniște, cu Diana-Ioana Licu în rolul protagonistei), pentru a bâigui o întrebare legată de același subiect, într-un moment al iminenței exitului în propria familie, chiar în timpul spectacolului. Chiar dacă nu am aflat ce este “dincolo”, am rămas cu gura căscată, la propriu, în fața curiozității colective a actorilor și personajelor strânse laolaltă, într-un elan al interesului scormonitor care captiva și traversa scena, invadând lumea și solidarizând-o spiritual.
Și, dacă tot am zburat la Cluj Napoca – ba încă pentru al treilea an consecutiv al Întâlnirilor – pentru a percepe preocupările unui teatru “verde”, sustenabil, în cadrul conferinței de debut a primei zile, aș sugera cu timiditate ca această transgresiune ecologică să nu se mai repete în raport cu o persoană care nu știe exact ce merite are pentru a lua parte, an de an, la asemenea regal. Reacția de întâmpinare nu poate fi decât de perplexitate, de care se achită modest în toți anii, acum într-un mod tot mai cumplit edificat asupra diferenței de nivel cultural dintre un oraș care proiectează Naza și altul care anulează proiecția programată, neavând de afișat publicului decât artă rustică și turbo-folclorică, legitimând talciocul naționalist la un zgomotos nivel instituțional, în numele tradiției și rădăcinilor (noduroase), doar accidental agrementând acest bazar creepy cu ursuleți spectrali, tragic spânzurați de fațade ruinate. Este adevărat că și în centrul Clujului se agită steaguri tricolore și se cântă folk în sprijinul unui anume G-escu – precum, odinioară, la cenaclurile păuneștiene – dar climatul de cultură există în mod real, fără a fi denaturat, minimalizat, involuntar caricaturizat sau îmbălsămat cu cucoane hialuronice și alte bicicliste, ci doar ticsit cu merdenele, kűrtos și vărzării, unice simboluri ale tradiției rumenit conservatoare.
Am împărtășit autoarei invitațiilor, Alexa Băcanu, purtătoarea cocului Adelei Bloch-Bauer, din portretele lui Gustav Klimt, mirarea de a mă afla la Cluj Napoca din nou, ca observator, în mod vinovat nesustenabil.
Dezlegarea acestei dileme etice poate va veni duminică, din partea festivalului de filozofie, desfășurat în paralel, care îl va avea ca invitat pe teoreticianul Achile Mbembe, reflectând pe marginea responsabilității ecologice colective, în acord cu lucrarea sa, Comunitatea terestră, tradusă de editura clujeană Tact, de la care deja am achiziționat deja cu nerăbdare Spiritul reacționar, al lui Corey Robin. Am lăsat pe raft câte ceva și pentru următoarele două zile ale Întâlnirilor.
(foto: Nicu Cherciu)
