O asemenea antrepriză fusion ar implica echipe locale de teatru la fel de sudate și de bogate în resurse de personal, ca și de flux de inspirație, ca și echipa cool-clujeană care a contrasemnat scenariul, alături de regizor, contribuind artistic cu energie și “content“, în regim de brainstorming (și ce “storming” furtunos, coane Fănică!). Rezultatul hibridizării ar fi “metroul dacic” călătorind prin tunelul eponim, în toate direcțiile, și oprind în toate stațiile regionale. Greu de spus cum vor opri democratic și egalitar în stațiile “Sudului Roșu”, fără să supere Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Titulatura de “pamflet” ar putea fi insuficientă, riscând a avea nevoie de un altfel de aport avocățesc decât cel de băgător în teatrologică seamă ca musca-n zeamă.
Umorul este, în definitiv, universal, iar resursele îi pot deveni, la rigoare, intergalactice.
Am rămas în gând cu poanta lui Marian Ceaușescu protestând dincolo de moarte, într-un live (sic!), împotriva furtului propriului cadavru, ca și cu slow motion-ul bătăii de găști dintre blocuri.
În rest, spectacolul este așa cum îl caracterizează, declamând, însăși autoarea muzicii tehno, Anca Hanu: o “caterincă” demistificatoare a falselor mituri naționale, din care nu știu ce va fi înțeles familia tradițională care și-a adus pruncuții de clasă pregătitoare pe rândul 3 al sălii, spre a-i educa (biip!). Noroc că, fiind mici, până la bacalaureat au timp să își revină.
Echipa teatrului a întinerit, odată cu acest spectacol, mai ceva decât Cal-GPT mâncând jăratic, pregătind pentru viitor nume noi de scenă, între care se remarcă un Tudor Jula, furiosul socialist britanic din spectacolul Privește înapoi cu mânie, în regia lui Tudor Lucanu. Este un spectacol care îl păstrează, în hologramă, pe regretatul Ioan Isaiu, filmat în viață (fără aport de AI), jucând scena quasi-verdiană a despărțirii fără a ști că și de propria viață, în această neintenționată Traviată (“Addio del passato“).
Nu am putut scrie despre spectacolul Umbră pe hârtie, de Dragoș Pop, care m-a atins prin prezența specială a actriței Miriam Cuibus, pe care am sorbit-o din ochi, pentru asemănarea cu o persoană foarte dragă care, tocmai zilele acestea, a devenit o umbră a celei care a fost, urmare a suferinței și fricii pentru iminenta pierdere a partenerului de viață. Nu am văzut asemănare mai mare: chip, voce, gesturi, ticuri. Privirea asupra spectacolului a fost afectivă, evocându-mi acea persoană din vremurile ei fericite, într-un mod mult prea personal pentru o analiză obiectivă, mai ales că privirea a fost absorbită de protagonistă (și nu doar datorită formatului “one woman show“), deși secondată spre final de Cătălin Codreanu în rol de șerpaș călăuzitor înspre o mai bună lume a tăcerilor.
Altfel, autorul Dragoș Pop este un nebun de un umor colosal. El a făcut și din conferința de a doua zi un adevărat “stand up comedy“.
Am cerut măcar varianta audio a conferinței înregistrate, pentru plăcerea de-a o reasculta. E o specie aparte genul acesta de om (actor, regizor, scenarist) care glumește așa cum respiră.
Echipa Teatrului Național din Cluj este de invidiat și lucrul acesta s-a văzut pe tot parcursul festivalului, dar mai ales al spectacolului care l-a încheiat. Probabil că e un mare noroc să vii la job cu asemenea colegi.
Nu poate fi omis Radu Dogaru, aflat în continuă mișcare, care a jucat peste 4 ore în ultima zi a spectacolului, atât ca frate al lui Harap Alb, cât și ca frate în Lungul drum al zilei către noapte, regizat de Mihaela Panainte. Muzica și dansul fac parte din natura sa performativă, ceea ce a reieșit cu prisosință și din Răscoala, montată pe scena teatrului Reactor, care a călătorit în deplasare, în cadrul SEAS. Prezența sa scenică țepos-electrizantă are versatilitatea unui skater de skyscraper, ceea ce, pe durata a patru ore, stârnește nu doar atenție, ci și nevoia unei mențiuni speciale.
În privința întâlnirilor internaționale de la Cluj Napoca, nu se poate omite prezența fabulosului Achile Mbembe, în cadrul festivalului paralel, de filozofie, găzduit de Universitatea Babeș-Bolyai, în cadrul unui workshop urmat de o conferință magistrală, cu ocazia decernării titlului de “doctor honoris causa” al UBB.
Ideea lui Achile Mbembe este a permutării reflecției filozofice de pe individ, clasă socială, gen, națiune, feminism și toate celelalte categorii limitative imaginate de gândirea vest-europeană, oricât de permutată la est prin accidente istorice și ideologice, în mult mai inclusiva filozofie a interconexiunii planetare a indivizilor (“trecătorilor”), urmând modelul african al întrajutorării umane, practicată în sânul comunităților, în care individul unic și singur are o reputație proastă.
Ideea cărților autorului (Critica rațiunii negre, Brutalism și Comunitatea terestră), traduse la Editura Tact, este de a deveni mai mult africani decât occidentali, caz în care chiar și decolonizarea va fi o luptă câștigată iar autocolonizarea se va risipi. Africa este continentul care aduce cu sine o nouă perspectivă asupra existenței, incluzând umanul și non-umanul, creând o nouă conștiință, cea terestră.
Aflat pentru prima dată în Estul Europei, teoreticianul a fost o prezență umană firească, încălzind atmosfera Sălii Bogrea a UBB, plină de un auditoriu de toate vârstele, începând cu cea de bebeluș atent, doar ochi si urechi – și, desigur, brațe de susținere parentală.
Ca în povești, timpul clujean și-a luat zborul înapoi, către casă, după trei zile și trei (plus una) nopți fabuloase.
(foto: Nicu Cherciu)
