Manifestarea performativă a Sânzianei Tarța, în Simfonia libertății (spectacol jucat la sala Muzeului de Istorie a Transilvaniei, din Cluj Napoca), izvorăște din autoreflexivitatea asupra limitelor profesiei de actor, ca și din reflexivitatea pe marginea restricțiilor și rigidităților de orice fel ale sistemului socio-educativ represiv. Folosind modelul bunicii, femeie dominată de obsesia ordinii, disciplinei și ținutei profesiei de învățătoare, nepoata învață să se elibereze de încorsetările obligațiilor de scenă. Sunt sarcini de care actorul este nevoit să se achite impecabil, din rațiuni ce țin de funcționalitatea rolului propriu și corelării sale cu rolul partenerului, ca și de beneficiul menținerii microclimatului scenic. Uneori, granița față de perfecționism este atât de fragilă încât, pentru ca balanța să nu alunece greșit, merită sacrificată perfecțiunea în folosul libertății și exprimării personale. Privind creativitatea scenică și armonia generată de statura atletică a actriței, reiese că efectul unei astfel de transgresiuni este nu doar legitim, ci și benefic. Joaca cu sau de-a delictul scenic se face, în definitiv, în folosul autenticității, cât timp muza artistică nu este abandonată iar aportul estetic este semnificativ. Este valabil pentru orice domeniu profesional sau aspect personal al vieții. Nu trișarea este cea încurajată, ci asumarea libertății de a greși fără teama de pedeapsă sau de rușine. Aderarea la reguli și normativități este obligatorie în orice aspect al vieții, dar concesia față de acestea, dincolo de nevoia care le-a născut, cauzează adicții, adeseori grave, precum cea pentru alcool și substanțe interzise, ca și alte mici sau mari evaziuni față de regulile care merită respectate. Una e să trișezi față de normele de pudoare sau de igienă (făcând pipi la duș sau nepurtând lenjerie intimă la întoarcerea de la plajă), alta e să nu reciclezi gunoiul în mod selectiv, conform eticii ecologice. Planeta are nevoie de responsabilitate civică față de resursele ei, nu de impulsuri obsesive față de ordinea franjurilor covoarelor create din materiile ei. Franjurii sunt distructivi. Drept urmare, nepoata se răzvrătește împotriva lor. Jos franjurii, jos regulile stupide!
O face direct pe scenă, încălcând regulile profesiei, adică citind textul în loc să îl rostească, după ce în prealabil îl va fi îndesat în memorie. O face în nume personal, dar și în numele bunicii care nu a îndrăznit să se revolta decât împotriva propriei persoane. După modelul kantorian al purtării ancestorilor în spate, nepoata preia asupră-și greutatea normativității profesionale a bunicii, dedată nu atât grijii față de aparențe, cât temerii de a încălca limitele sociale impuse. Actrița își urcă în cârcă autoarea și toate neputințele create acesteia de restricțiile profesionale, sociale și personale înfruntate, cântând în locul ei, dansând în locul ei, așa cum bunica nu o făcuse niciodată în viață, ci numai la final, pe patul de spital, într-un stadiu chinuit, paraplegic, înainte de a muri. La final, tânăra actriță smulge limita covoarelor albe imaginare și ritmicitatea franjurilor, distrugându-le odată cu toate scamele închipuite, menite să terorizeze spiritele. Actrița spulberă detaliile exterioare nesemnificative care încorsetează cugete și malformează interiorități. Totul trebuie făcut conștient și asumat, până nu e prea târziu. La nivel simbolic, răzbunarea împotriva franjurilor semnifică asumarea unei nebunii controlate, așa cum este nebunia improvizației scenice sau pe cea de a nu învăța pe de rost tot textul unui rol, citit în direct, în timpul spectacolului, în cazul unui lapsus. Actrița își dă voie să fie uitucă. Atelierul este, în definitiv, un spațiu al creației tot atât de legitim.
Libertatea față de normele obligatorii se impune practicată în doze conștiente, de relaxare. Este un exercițiu asumat și necesar nu doar în plan personal, ci și social. Prețul e, altfel, prea mare. Exercițiul evazionist față de regulile nesemnificative pregătește un teren fertil pentru acceptarea eticii esențiale și constructive atât în plan social, cât și personal.
În spiritul spectacolului, adaug nota de subsol că am fost un copil terorizat de franjurii materni ai unui covor (roșu, cu două pete de tuș negru, adăugate cu titlu personal), dar rețin că, pentru a se elibera de povara franjurilor, mama a dus într-o bună zi covoarele la festonat. Eu nu am deloc covoare în casă.
Cât despre partitura neînvățată până la capăt, e un experiment pe care nu îl recomand, deși îl practic cu mare succes. Eșecul e, atunci, fulminant. Recent, am fost trasă pe dreapta, cu amendamentul de a nu mai citi de pe ecranul telefonului, în locul unui coleg substituit, ci de a pleda în nume propriu. Am încheiat imediat, din același impuls ironic față de șablonul la care mi se cerea să ader, pentru un rezultat previzibil inutil. Între ciornă sau tipar e de preferat dansul sportiv.
