La câteva minute de centrul istoric al Sibiului, în jurul celei mai vechi biserici românești din oraș, se află unul dintre cele mai impresionante și mai puțin cunoscute locuri ale memoriei naționale. Aici sunt înmormântați dr. Ioan Rațiu, George Barițiu, Alexandru Papiu-Ilarian, Iosif Sterca-Șuluțiu, David Urs de Margina și Alexandru Vaida-Voevod. Unii au luptat cu ziarul, cartea, școala, petiția, procesul politic ori discursul parlamentar. Împreună au pregătit România care avea să se întregească în 1918.
Din centrul Sibiului până la Biserica dintre Brazi nu sunt decât câteva minute. Trebuie să cobori spre Orașul de Jos, să treci pe lângă Piața Cibin dincolo de traseele turistice obișnuite și să ajungi pe strada Reconstrucției. Odată intrat în curtea bisericii, zgomotul orașului rămâne în urmă. Zidurile galbene, ferestrele înalte, brazii și monumentele funerare formează un spațiu neașteptat de liniștit. Nu există alei monumentale, porți triumfale sau șiruri ordonate de statui. Mormintele sunt așezate aproape de zidurile bisericii, uneori la numai câțiva pași unul de altul.
Unele monumente au fost restaurate. Altele poartă urmele ploii, ale frigului și ale timpului. Literele vechi se citesc greu, iar iarba crește lângă pietrele funerare. Dar numele înscrise aici alcătuiesc o parte esențială a istoriei României.
George Barițiu. Alexandru Papiu-Ilarian. Ioan Rațiu. Iosif Sterca-Șuluțiu. David Urs de Margina. Alexandru Vaida-Voevod. Este aproape o lecție de istorie în aer liber. Mai exact, istoria unui proiect național construit de-a lungul mai multor generații.
Biserica dintre Brazi, cu hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, a fost ridicată între anii 1778 și 1788, în stil baroc, pe un teren obținut la cererea episcopului greco-catolic Grigore Maior. Construcția a fost finanțată tot de acesta. Istoria locală consemnează intervenția împărătesei Maria Terezia în acordarea terenului necesar comunității românești. Pentru românii Sibiului de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, biserica nu era doar un loc de rugăciune. Era o formă de existență publică într-un oraș în care comunitatea românească încă lupta pentru recunoaștere, drepturi și instituții proprii.
Lăcașul a fost ridicat de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. După desființarea acesteia de către regimul comunist, în 1948, biserica a intrat în folosința cultului ortodox, care o păstrează în prezent. În jurul bisericii s-a format însă, în timp, ceva mai mult decât un cimitir parohial. A devenit locul de odihnă al unei elite românești care a transformat afirmarea culturală într-un proiect politic.
Expresia „cimitir de eroi” trimite, de regulă, la soldați căzuți în războaie. La Biserica dintre Brazi se află și un militar de mare prestigiu, colonelul David Urs de Margina, dar majoritatea celor îngropați aici au purtat alte arme. Au scris ziare, au întemeiat asociații culturale, au deschis școli și biblioteci, au redactat memorii și petiții, au apărat în instanță drepturile românilor, au intrat în parlamente străine și au cerut recunoașterea unei națiuni care nu avea încă propriul stat unitar. De aceea, locul poate fi numit mai curând un cimitir al făcătorilor de țară.
România Mare nu a apărut dintr-odată la 1 Decembrie 1918. În spatele acelei zile s-au aflat generații de oameni care au construit instituții, au formulat revendicări, au suportat procese, detenție, supraveghere și marginalizare. O parte dintre ei se odihnesc aici.
Unul dintre cele mai impunătoare monumente funerare îi aparține lui George Barițiu. Născut în 1812, Barițiu a fost una dintre figurile fundamentale ale vieții culturale și politice a românilor transilvăneni. A întemeiat, la Brașov, „Gazeta de Transilvania”, primul ziar politic românesc din Transilvania, și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”. În timpul regimului comunist Gazeta de Transilvania fusese redenumită Drum Nou, apoi, din 1990 a revenit la vechiul nume.
Într-o epocă fără radio, televiziune sau internet, un ziar în limba română era mai mult decât o publicație. Era o instituție națională. Prin presă, românii aflați în localități și provincii diferite puteau afla unii despre alții, puteau discuta aceleași probleme și puteau începe să se perceapă drept parte a aceleiași comunități politice.
George Barițiu a fost și unul dintre fondatorii ASTREI, Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, înființată la Sibiu în 1861, iar spre sfârșitul vieții a devenit președinte al Academiei Române. Pe monumentul său funerar scrie simplu: „În semn de pietate: fetele, nepoții și nepoatele”. În jurul lui s-a format însă o familie intelectuală. În apropiere se află și mormântul fiului său, Ieronim G. Barițiu, publicist și traducător.
Ieronim a colaborat cu presa românească, a participat alături de Mihai Eminescu la activitatea societății „România Jună” de la Viena și la pregătirea Serbării de la Putna. A tradus în românește lucrări precum „Lupta pentru drept” a lui Rudolf von Ihering și „Contractul social” al lui Jean-Jacques Rousseau.
La mică distanță se ridică bustul lui Alexandru Papiu-Ilarian. Născut în 1827, el a aparținut generației Revoluției de la 1848. A participat la mișcarea națională a românilor transilvăneni, a fost istoric și jurist, profesor de drept, procuror general și ministru al Justiției în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Papiu-Ilarian reprezintă una dintre legăturile dintre românii Transilvaniei și statul român întemeiat peste Carpați. Pentru generația sa, cultura, dreptul și politica nu puteau fi despărțite. Studierea istoriei românilor era, în sine, un act politic. Formarea juriștilor români însemna pregătirea unei elite capabile să ceară și să administreze drepturi.
Monumentul său funerar îl înfățișează asemenea unui gânditor al Antichității. Pe soclu sunt înscrise funcțiile sale: doctor în drept, profesor, jurisconsult, ministru al Justiției, procuror general și membru al Societății Academice Române. A murit la Sibiu în 1877, înainte de a vedea România independentă recunoscută internațional și cu mult înainte ca Transilvania să se unească cu aceasta. Dar o parte din construcția intelectuală a României îi aparținea deja.
Monumentul negru al dr. Ioan Rațiu se află lângă zidul bisericii. Inscripția nu îl prezintă mai întâi ca lider politic, avocat sau memorandist. Este mesajul unei familii: „Iubitului și adoratului meu soț”. Alături sunt amintite fiica Dorina, soția Felicia și Emilia Rațiu, născută Orghidan. Dincolo de această dimensiune intimă, Ioan Rațiu a devenit una dintre marile figuri politice ale românilor din Transilvania. A participat la Revoluția de la 1848, a studiat dreptul și a fost unul dintre conducătorii Partidului Național Român. În 1892, delegația românilor transilvăneni a dus la Viena Memorandumul prin care cerea respectarea drepturilor naționale și denunța politica de maghiarizare. Împăratul nu a primit delegația, iar documentul a fost trimis autorităților de la Budapesta. În loc ca revendicările românilor să fie discutate, conducătorii mișcării au fost judecați. Procesul Memorandiștilor s-a desfășurat la Cluj în 1894. Atunci, Ioan Rațiu a rostit cuvintele care aveau să rămână în istorie:
„Ceea ce se discută aici, domnilor, este însăși existența poporului român. Existența unui popor nu se discută, se afirmă.” Liderii memorandiști au fost condamnați la închisoare, dar procesul a transformat problema românilor transilvăneni într-un subiect european. O acțiune pe care autoritățile doreau să o reducă la un dosar penal devenise o demonstrație politică. La Biserica dintre Brazi, mormântul lui Ioan Rațiu nu este izolat. Se află în mijlocul oamenilor care au format aceeași lume intelectuală și politică.
Pe monumentul lui Iosif Sterca-Șuluțiu de Cărpiniș este înscrisă o definiție a întregii sale vieți:
„Martor și povestitor al unor vremuri eroice, și-a închinat întreaga viață adevărului și iubirii nemărginite de neam.” Născut în 1827, Sterca-Șuluțiu a aparținut tot generației pașoptiste. A participat la evenimentele revoluționare, a ocupat funcții administrative și a lăsat mărturii despre oamenii și confruntările epocii sale. Între 1904 și 1911 a fost președintele ASTREI. Prin asemenea oameni, istoria nu a fost doar trăită, ci și consemnată. Fără memoriile, corespondența și însemnările lor, o mare parte din lumea românească a secolului al XIX-lea ar fi rămas necunoscută. Sterca-Șuluțiu a făcut parte din generația care a transformat amintirea Revoluției de la 1848 într-un program pentru generațiile următoare.
Monumentul colonelului David, baron Urs de Margina, este ușor de recunoscut. Deasupra inscripției se află un chipiu militar așezat într-o cunună. Născut în 1816, într-o familie românească din Țara Făgărașului, David Urs a urmat o carieră militară în armata imperială austriacă. A fost decorat pentru faptele sale și a primit titlul de baron. Prezența sa printre publiciști, juriști și oameni politici completează imaginea elitei românești transilvănene. Ea nu era formată dintr-o singură categorie profesională și nu urmărea o singură cale. Unii au intrat în presă. Alții în avocatură, administrație, Biserică sau armată. Important era ca românii să fie prezenți în instituțiile în care se luau decizii.
David Urs de Margina a sprijinit și inițiativele educaționale românești. În această lume, prestigiul personal și resursele acumulate prin carieră erau adesea puse în slujba școlilor, burselor și asociațiilor culturale.
Dacă Barițiu, Papiu-Ilarian și Rațiu au pregătit afirmarea politică a românilor, Alexandru Vaida-Voevod a făcut parte din generația care a dus acest proiect până la Unirea din 1918. În curtea Bisericii dintre Brazi se află atât mormântul său, cât și un bust dezvelit în anul Centenarului. Vaida-Voevod fusese apropiat de cercul memorandist încă din tinerețe. A devenit deputat în Parlamentul de la Budapesta, iar la 18 octombrie 1918 a citit în plen declarația prin care românii din Transilvania își afirmau dreptul de a-și hotărî singuri soarta. Gestul avea o forță extraordinară. Declarația era rostită chiar în parlamentul statului de care Transilvania încă aparținea formal.
După Unire, Vaida-Voevod a făcut parte din Consiliul Dirigent, a reprezentat România la Conferința de Pace de la Paris și a devenit de trei ori președinte al Consiliului de Miniștri. Sfârșitul vieții sale a fost însă dureros. După instaurarea regimului comunist, fostul prim-ministru a fost plasat în domiciliu forțat. A murit la Sibiu în 1950. Trupul său a fost ascuns într-o criptă a cimitirului municipal, pentru ca mormântul să nu devină loc de pelerinaj. Abia după căderea comunismului a fost reînhumat la Biserica dintre Brazi.
Istoria lui Vaida-Voevod leagă astfel trei epoci: lupta românilor din Imperiul Austro-Ungar, construirea României Mari și distrugerea vechii elite politice de către comunism.
Una dintre cele mai interesante pietre funerare este cea a lui Ioan Vișa. Inscripția îl prezintă drept participant la evenimentele revoluționare de la Zlatna și Abrud și folosește o formulare care atrage imediat atenția: „agitatorul cu aur și galbini”. Piatra spune că, prin munca sa, a devenit binefăcător al bisericii și „pomenire al națiunii”. Născut în 1826 în Țara Făgărașului, a murit la Beiuș în 1913 și a fost adus la Sibiu pentru a fi înmormântat aici. Povestea lui ar merita cercetată separat. Inscripția păstrează imaginea unei categorii de oameni aproape dispărute din memoria publică: participanții locali la revoluție, curierii, organizatorii, administratorii de fonduri și binefăcătorii care au susținut material mișcarea națională.
Demetriu Muntean, fost subjude regesc, a murit în 1902. Pe monumentul său scrie: „Fie-i somnul lin și memoria eternă”.
Avocatul Ioan G. Pop de Galațiu, născut la Făgăraș în 1845, a murit în 1895. Alături se află mormintele lui Valeriu și Maria Pop Harșianu.
Monumentul lui Ioan de Popa-Radu amintește că a fost funcționar al Direcțiunii Financiare Regale din Sibiu. Piatra a fost ridicată de soția sa, Sofia, născută Stoianu, iar mai târziu a fost adăugat numele fiului Alfons.
Un alt monument îi păstrează pe asesorul judiciar Ioan Crețu, pe prima sa soție, Apolonia, născută Panga, și pe fiii lor Emiliu și Niculiță. Ioan Crețu a fost și unul dintre bibliotecarii ASTREI.
În cavoul familiilor Duma și Jechimi sunt înscrise numele lui Ioan Duma, mort la 12 ani, și al copilului Augustin Jechimi, mort după numai nouă zile.
Alături de conducătorii politici sunt soțiile, copiii, funcționarii, avocații și binefăcătorii. Marile biografii stau lângă tragedii de familie și lângă oameni ale căror nume nu mai spun aproape nimic publicului de astăzi.
La Biserica dintre Brazi nu există distanța rece a unui mausoleu național. Poți ajunge lângă mormântul lui George Barițiu, poți citi cu mâna aproape de piatră cuvintele dedicate lui Ioan Rațiu și poți vedea chipul lui Alexandru Papiu-Ilarian la câțiva metri de iarba care crește printre monumente. Această apropiere dă locului o forță aparte, dar îl face și vulnerabil.
Unele inscripții sunt greu de citit. Unele biografii nu sunt explicate nicăieri. Vizitatorul care nu cunoaște deja numele poate trece pe lângă ele fără să înțeleagă ce reprezintă. Cimitirul ar putea deveni unul dintre cele mai importante trasee de istorie românească ale Sibiului. Ar avea nevoie de o prezentare coerentă, de panouri discrete, de un ghid digital și de un circuit care să explice legătura dintre Revoluția de la 1848, ASTRA, Memorandum și Marea Unire. Nu pentru a transforma liniștea locului într-o atracție zgomotoasă, ci pentru a face memoria inteligibilă. Elevii ar putea înțelege aici că România nu s-a construit într-o singură zi și printr-un singur act solemn. S-a construit prin școli, cărți, procese, ziare, asociații, sacrificii personale și decenii de răbdare.
La Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, s-a proclamat Unirea Transilvaniei cu România. Dar drumul până la acea zi trecuse și prin curtea Bisericii dintre Brazi. Trecuse prin ziarul lui George Barițiu, prin scrierile și activitatea juridică a lui Alexandru Papiu-Ilarian, prin memoria pașoptistă păstrată de Iosif Sterca-Șuluțiu și prin procesul în care Ioan Rațiu a afirmat existența politică a poporului român. Trecuse prin școlile și asociațiile sprijinite de David Urs de Margina, prin munca oamenilor mai puțin cunoscuți și, în cele din urmă, prin discursul rostit de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta.
Acești oameni nu au gândit și nu au acționat întotdeauna la fel. Au avut diferențe de generație, de strategie și de viziune politică. Unii au mizat pe colaborarea cu instituțiile imperiale, alții pe rezistență, autonomie sau unire. Împreună au construit însă infrastructura unei națiuni: presa, școala, cultura, dreptul, reprezentarea politică și conștiința apartenenței la aceeași comunitate.
Între brazi și zidurile galbene ale bisericii, oamenii care au pregătit România Mare nu mai cer nimic. Doar să le fie citite numele.
La Biserica dintre Brazi nu sunt îngropați doar oameni. Este păstrată, la vedere și totuși aproape ascunsă, memoria felului în care s-a făcut România.
Anunțuri gratuite din Maramures