Cu titlul Dumitru Stăniloae. Răspunsuri la întrebările lui Ioan Pintea, Editura Renașterea ne pune la dispoziție un întreg dosar privind receptarea și contextul unuia dintre cele mai concise, vizionare și profunde dialoguri purtate cu Părintele Dumitru Stăniloae. Ideea acestui demers i-a aparținut tânărului poet de atunci, astăzi părintele Ioan Pintea.
În „Cuvântul înainte” care însoțește volumul, părintele Pintea prezintă contextul în care a luat naștere acest dialog, o vreme în care numele părintelui Stăniloae era recunoscut în afara țării, dar redus la tăcere în presa culturală și bisericească autohtonă: „dialogul cu Părintele Stăniloae a fost o izbândă, cel puțin pentru mine, pentru mulți din generația mea și, de ce nu, probabil, din contemporanii mei, deși, atunci când s-a tipărit, am fost total nemulțumit că nu am reușit să-l public, totuși, într-o publicație culturală. Aveam această ambiție. N-a fost să fie.” (p. 8)
Purtat prin corespondență în anul 1987, dialogul a fost publicat, cu prețul fragmentării, în două secțiuni din Telegraful Român. Tipărirea celei de-a treia părți a fost posibilă abia după căderea regimului comunist, nu în revista amintită, ci în publicația Vatra de la Târgu-Mureș. Referindu-se la apariția primelor două secțiuni înainte de 1989, Dan Ciachir subliniază importanța demersului, receptând dialogul drept „un moment de rezistență spirituală” și afirmând: „interviul lui Ioan Pintea cu Părintele Stăniloae din Telegraful Român din 1988, a marcat o dată, a vestit, într-un fel, simbolic revenirea Părintelui Stăniloae cu asupra de măsură în plan public” (p. 104).
Interviul este structurat pe osatura celor 16 întrebări pe care Ioan Pintea i le adresează marelui teolog. Temele abordate privesc teologia, arta, filosofia, ideea națională, cultura europeană, actualitatea textelor patristice și importanța rugăciunii. De asemenea, este clarificat modul în care teologul Stăniloae se raportează la opera filosofului Lucian Blaga. Felul în care sunt introduse aceste teme îl determină pe Horia Dumitru Ionescu, nepotul părintelui Stăniloae, să afirme: „neîndoielnic, dialogul celor doi depășește spațiul eminamente teologic. El devine un amplu exercițiu de cultură, fenomenal pentru timpurile de atunci. Meritul îi revine mai întâi ucenicului care întreabă, conștient de faptul că Stăniloae trebuia, nu se poate altfel, să fie așezat alături de personalitățile care îndrăzneau, chiar cu riscul libertății lor, să gândească cultura, înainte de orice, ca parte a existenței lor spirituale” (p. 87).Tot el subliniază valoarea testamentară a acestui schimb de idei, evidențiind nota sa distinctivă față de alte interviuri acordate de marele teolog: „interviul dintre Ioan Pintea și părintele Stăniloae strălucește prin prietenia și liniștea celor doi care dialoghează. Este armonia unei comuniuni adevărate, fără întrebări ce presupun intențiile mai mult sau mai puțin clarificate ale celui care întreabă. În plus, prezentarea în scris a întrebărilor puse de Ioan Pintea a permis părintelui Stăniloae să-și așeze în liniște răspunsurile, fără agitația unei discuții înregistrate. De aceea, afirm cu certitudine că acesta este dialogul care înseamnă testamentul spiritual al marelui teolog” (pp. 97-98).
Parcurgerea întregului volum reprezintă un adevărat regal teologic și cultural. Mă voi mărgini totuși la evidențierea a două fragmente definitorii. Primul scoate în evidență spiritul vizionar al Părintelui Stăniloae, capabil să intuiască locul și aportul culturii românești la marea cultură europeană: „trebuie să năzuim să ieșim prin creațiile spirituale ale poporului nostru în universal, dar fără să părăsim caracterul lor național … Cu cât ștergi mai mult caracterul tău național, riști să nu-ți găsești un loc propriu în cultura multiformă dar unitară a Europei. A imita cultura unui alt popor european sau culturile mai multor popoare europene înseamnă a nu aduce nici un aport propriu culturii europene … Trebuie ca și creațiile noastre să fie nu numai interesante pentru popoarele europene, ci și armonizabile în sinteza din care se hrănesc spiritual, dar pe care o și întrețin toate” (pp. 26-27).
Cel de-al doilea citat impresionează prin densitatea și claritatea teologică cu care sunt înfățișate relațiile treimice ca model și paradigmă pentru legăturile dintre oameni: „calea spre Departele nu e opusă celei spre Aproapele, spre semenul nostru. Dimpotrivă, fiecare o ușurează pe cealaltă. În taina Aproapelui care-și trăiește nu numai indefinitul, ci și dependența, ni se face transparent Departele, și iubirea tot mai sporită a Aproapelui nu poate fi hrănită decât prin iubirea desăvârșită existentă în Departele, care nu e un Subiect singular, ci un Tată care iubește un Fiu, având fiecare pe Duhul bucurându-se împreună cu celălalt, ceea ce dă bucurie Unuia de Altul intensitatea maximă” (p. 31).
În încheiere, rămân grăitoare cuvintele doamnei Monica Pillat: „fără îndoială, este un interviu care, prin profunzimea, prin complexitatea viziunii și mai ales prin libertatea gândirii, nu-și va ofilii niciodată frumusețea spirituală” (116).
Pr. Grigore-Toma Someșan
Anunțuri gratuite din Maramures