Invitați de prietenul nostru, poetul Dumitru Cristănuș, în perioada 8–10 mai am avut bucuria de a participa, împreună cu Radu Cernătescu, Costel Simedrea și Costel Stancu, la Festivalul de Literatură „Primăvară de mai”, desfășurat la Sibiu și Cisnădioara.
Au fost trei zile în care literatura, prietenia și dialogul autentic au mers firesc împreună. Lansări de carte, prezentări de reviste culturale, recitaluri poetice, întâlniri și discuții care au făcut ca timpul să capete consistența aceea rară a momentelor trăite deplin. La evenimentul organizat de Uniunea Scriitorilor din România, condusă de președintele său, Ioan Radu Văcărescu, s-au întâlnit scriitori veniți din Sibiu, Reșița, Timișoara, Brăila, Baia Mare, Deva și din alte colțuri ale țării, într-o atmosferă care a avut mai puțin din rigiditatea unui eveniment oficial și mai mult din firescul unei comunități unite prin cultură.
Printre oamenii pe care i-am cunoscut la acest festival s-a aflat și Savu Popa, scriitor și critic literar, profesor de limba și literatura română, doctor în filologie, care, la doar 35 de ani, se autodefinește cu un farmec aparte drept „cititor de cursă lungă”. M-a impresionat prin acuratețea ideilor dezvoltate, prin spiritul critic dublat de o rară generozitate intelectuală, prin cultura generală solidă și prin eleganța calmă cu care a moderat o parte dintre evenimentele festivalului. Într-o lume în care vocile devin adesea stridente doar pentru a se face auzite, Savu Popa aparține acelei categorii tot mai rare de oameni care preferă precizia ideii în locul efectului facil și dialogul autentic în locul demonstrației de orgoliu. Îmi place să cred că această întâlnire a fost începutul unei prietenii care ne va aduce împreună și cu alte ocazii literare.
În dimineața zilei de 10 mai ne-am salutat cu toții și am pornit către casă. Dar starea aceea specială creată în jurul cărților, al dialogului și al apropierii dintre oameni continua să ne însoțească pe drum, ca și cum festivalul nu se încheiase cu adevărat. În 1983 apărea, se știe, Jurnalul de la Păltiniș — cartea care avea să transforme întâlnirile din jurul lui Constantin Noica într-un simbol al rezistenței prin cultură și al bucuriei dialogului. În jurul marelui filosof se strângeau oameni veniți nu doar să învețe, ci și să respire pentru câteva ore aerul rarefiat al unei libertăți pe care lumea din jur nu o mai oferea. Se vorbea despre cărți, despre filosofi, despre sensul culturii și despre obligația spiritului de a nu capitula în fața vremurilor.
Mi-am amintit de toate acestea la întoarcere, trecând prin dreptul comunei Marga, locul în care profesorul și filosoful Marcu Mihail Deleanu organizează, împreună cu poetul Nicolae Preda, deja cunoscutele „Nopți de Sânziene”. Și pentru că nu puteam trece pe lângă satul domniilor lor fără să-i salutăm, am decis, aproape spontan, să le facem o vizită.
Din păcate, Nicolae Preda era plecat la Târgu Jiu și nu ne-a putut însoți până la casa profesorului. Dar poate tocmai lipsa oricărui protocol a făcut întâlnirea și mai autentică. Am mers fără să anunțăm, asemenea prietenilor adevărați care știu că nu trebuie să bată ceremonios la poarta oamenilor dragi. Și chiar așa a fost.
L-am găsit pe domnul profesor trebăluind prin curte. Pregătea niște plastic pentru a fi ridicat a doua zi. Ne-a întâmpinat cu bucuria sinceră a omului care, deși trăiește singur, nu și-a pierdut nici pofta de dialog, nici lumina interioară. Copiii sunt plecați, iar soția sa a pornit de mult spre o lume pe care o sperăm mai bună decât aceasta. În jurul unei asemenea singurătăți, cărțile ajung să țină loc de familie, de refugiu și de conversație.
Și totuși, peste toate acestea, domnul profesor păstrează un spirit ludic admirabil. La cei 86 de ani ai săi face glume despre viață și moarte cu o seninătate care te dezarmează, iar aproape fiecare subiect mai grav este urmat de câte o replică hâtră, menită să descrețească frunțile. Există în felul său de a privi lucrurile o formă de înțelepciune care nu se refugiază în solemnitate, ci în umor și luciditate.
Am tras repede câteva scaune, cât să aibă fiecare locul său pe mica terasă din fața casei. Aproape pe nesimțite, domnul profesor a adus o sticlă de vin și câteva felii de pâine prăjită în ulei, cu firescul calm al omului pentru care ospitalitatea nu înseamnă protocol, ci bucuria simplă a întâlnirii. Totul părea pregătit fără grabă și fără emfază, ca un mic ritual al unei seri petrecute între oameni care încă mai cred în puterea ideilor. Și astfel au început discuțiile.
Despre ce se întâmplase la Sibiu. Despre unicornul de pe coperta ultimului număr al revistei Reșița Literară. Despre cărți și scriitori. Despre aventurile lui Costel Stancu prin tenebrele creației. Despre edițiile trecute ale „Nopților de Sânziene” și invitații din acest an. Despre Mircea Eliade, despre Emil Cioran și despre nedreptățile făcute unor scriitori judecați astăzi exclusiv prin grile ideologice care nu mai au aproape nimic în comun cu vremurile pe care aceștia le-au traversat. Discuțiile curgeau firesc, când cu detașare și umor, când cu nostalgie și melancolie, purtând acea nuanță discretă a oamenilor care înțeleg că lumea de astăzi nu mai are prea multă răbdare pentru subtilități și pentru adevărurile care nu pot fi reduse la verdicte simple.
La un moment dat, discutând despre „respinșii” culturii române și despre felul absurd în care contextul politic poate mutila memoria culturală, mi-a venit gândul că, fără să ne propunem asta, ne strânseserăm în jurul profesorului exact ca într-o mică și autentică școală de tip Păltiniș. Numai că de data aceasta totul se petrecea la Marga. Rolul lui Noica îi revenea profesorului și filosofului Marcu Mihail Deleanu, iar noi, asemenea celor care urcau cândva la cabana din Păltiniș, veniserăm nu pentru ceremonii, ci pentru bucuria unei întâlniri în jurul spiritului.
Poate că aceasta este și adevărata moștenire a unor astfel de locuri: nu ideea de elitism steril, ci continuitatea dialogului. Faptul că încă există oameni capabili să transforme o curte modestă, câteva scaune, o sticlă de vin și niște felii de pâine prăjită într-un spațiu viu al culturii.
M-am felicitat în gând pentru ideea acestei vizite spontane, mai ales văzând bucuria sinceră a maestrului. Ochii îi luceau altfel când vorbea, iar timpul părea că se dilată. Discuțiile curgeau firesc, dintr-un subiect în altul, fără grabă și fără nevoia concluziilor definitive.
Într-un târziu am plecat. Nu înainte însă ca domnul profesor să roage o frumoasă fată mărgană, care trecea prin fața casei, să ne facă o fotografie. O fotografie simplă, dar care surprindea ceva mult mai important decât niște oameni adunați la un pahar de vin: surprindea continuitatea unei prietenii intelectuale și umane care refuză să dispară.
I-am promis profesorului că îi voi aduce fotografia înrămată, într-un format suficient de mare încât să poată fi văzută cu ușurință chiar și de ochii săi obosiți de atâta buchiseală prin cărți.
Și i-am mai promis ceva: că vom reveni, poate împreună cu alți membri ai Cenaclul Literar Semenicul. Că vom încinge un grătar în curtea casei sale și că vinul nu va lipsi. Pentru că, să recunoaștem, în prezența licorii sfinte limbile se dezleagă mai ușor, iar ideile capătă uneori o căldură și o libertate pe care sobrietatea nu reușește întotdeauna să le ofere.
Iar promisiunile făcute unor asemenea oameni nu pot rămâne simple vorbe. Așa că… pe curând, domnule profesor Marcu Mihail Deleanu.
Anunțuri gratuite din Maramures