Ioana Albulescu este consilier vocațional acreditat și a ales să se implice gratuit într-o muncă dificilă: cea cu adolescenții care își caută un drum în viață. Ea a scris un articol legat de problemele cu care se confruntă tinerii la început de drum, în clasele terminale de liceu, când se gândesc deja la o carieră. Concluziile articolului vin după peste 20 de întâlniri cu elevi din tot județul, din Alba Iulia și până în Munții Apuseni.
Ioana Albulescu organizează Talent Coffee – întâlniri într-o cafenea, gratuite, de orientare pentru tineri. Prima ediție a fost pe 28 aprilie 2026, dar Ioana intenționează să o organizeze în fiecare marți.
De asemenea, tot ea organizează o serie de ateliere în care tinerii pot intra în culisele unei industrii înainte să decida dacă e pentru ei. De exemplu, vineri 8 mai, organizează o întâlnire legată de industria ”beauty”, la un salon de profil.
De ce ies elevii din liceu fără să se cunoască și ce face școala cu talentul lor – de Ioana Albulescu
Lucrez cu adolescenți. Nu în cabinet, nu cu teste psihologice și fișe de orientare, ci în clase reale, cu elevi reali, în ateliere interactive în care îi pun să lucreze la situația lor, nu să asculte un speaker motivațional o oră și să plece acasă cu un gând bun și un tricou cu mesaj.
În ultimele 15 luni am fost la peste 20 de ateliere, din Alba Iulia până în Avram Iancu, în Munții Apuseni, de la clasa 0 la clasa a XII-a, în licee tehnologice, teoretice și în zone rurale.
Merg gratuit, pentru că așa simt că e corect și pentru că știu că pun o picătură într-un ocean. Nu e suficient, dar e un început și fac tot ce pot.
Vreau să mulțumesc, înainte de orice, directorilor și profesorilor care mă invită în școlile și clasele lor.
Sunt, aproape fără excepție, oameni care au deja discuții recurente cu elevii despre ce urmează după școală, despre cum se pot poziționa, despre ce înseamnă piața muncii.
Nu mă invită pentru că nu știu ce să facă la clasă, mă invită pentru că înțeleg că un om care vine din peste zece ani de business și ecommerce poate oferi o perspectivă pe care ei, cu toată bunăvoința, nu o pot oferi singuri.
Și cred că nu ar trebui să încărcăm și mai mult profesorii cu această responsabilitate, ci să îi ajutăm să aducă în clase perspective din lumea reală, din piața muncii, din antreprenoriat.
Avem, cred, o datorie colectivă în asta. Nu doar față de piața muncii, ci față de sensul din viețile oamenilor, indiferent de vârstă.
Ce văd în clase și ce mă oprește din mers
După fiecare atelier rămân cu același sentiment: câtă pierdere. Nu de talent, căci talent există din abundență.
Pierdere de timp, de ani în care nimeni nu i-a întrebat ce le iese ușor, ce fac fără să simtă că muncesc, ce îi face să uite de ceas.
Primul lucru pe care îl observ în aproape orice clasă este că elevii au preluat, fără să li se ceară, o filosofie despre muncă pe care nu și-au ales-o.
Că munca e grea, obositoare, frustrantă, că banii se fac cu nevoie și cu efort, că nu există altă cale.
Nu e vina lor, e ecoul poveștilor pe care le-au auzit acasă, la masă, în weekendurile în care părinții se întorceau epuizați și vorbeau despre colegi dificili, șefi nedrepți și salarii care nu ajung.
Copiii noștri poartă cu ei o moștenire emoțională despre muncă pe care nu au ales-o și pe care o duc în cele mai importante decizii din viața lor.
Al doilea lucru: elevii vor să li se spună ce să facă. „Ce să aleg?”, „Unde mi-e mai bine?”, „Ce facultate e sigură?”
Sunt întrebări legitime, dar în spatele lor se ascunde o problemă mai adâncă: nu au instrumentele să răspundă singuri.
Școala îi pregătește să dea răspunsuri corecte la întrebări puse de alții, nu să pună ei întrebările despre propria viață. Și atunci, în fața celei mai importante decizii de până atunci, stau și așteaptă. Oricine să le spună ce să facă.
Al treilea pattern, mai nou și mai îngrijorător, e antreprenoriatul ca scurtătură sigură. Fac bani, îmi văd de viață, nu mai depind de nimeni… un vis legitim, însoțit însă de o fantezie despre viteză.
Că există o formulă, un curs, un mentor care te duce acolo repede, fără să treci prin etapele plictisitoare în care te cunoști, greșești și construiești ceva real.
Clasa a XI-a și ce înseamnă siguranța
Într-un oraș mic, unde cel mai sigur și mai bine plătit job e la penitenciarul local, am intrat într-o clasă de clasa a XI-a și am pus o întrebare simplă: spre ce vă îndreptați după liceu?
Șapte din cei douăzeci și cinci de elevi au răspuns aproape în cor că vor să lucreze la penitenciar. M-am oprit câteva secunde, mi-am dat seama unde sunt și am început să întreb despre motivele alegerii.
Siguranța jobului și salariul bun. Atât.
Niciun cuvânt despre ce le place, ce îi atrage, ce ar face dacă ar ști că nu pot da greș. Alegerea nu venea din interior, venea din contextul în care trăiau, din poveștile adulților din jurul lor, din cea mai sigură variantă disponibilă.
Nu îi judec și nu judec alegerea. Înțeleg perfect logica din spatele ei și tocmai de aceea mă doare pentru că ea nu pleacă din cine sunt ei, ci din ce le oferă contextul.
La un liceu tehnologic, cu o clasă de douăzeci și cinci de băieți care studiau mecanică auto, am încercat un exercițiu simplu: i-am rugat să își imagineze că sunt toți candidați pentru un singur loc la un atelier auto, jobul visat, iar eu eram omul care trebuia să aleagă.
Cum mă conving? Liniște. Câte un curajos care spunea că dă tot ce are mai bun sau că se pricepe. Când am început să discutăm despre cine sunt dincolo de nume și studii, lucrurile s-au oprit.
Nu pentru că nu sunt nimeni, ci pentru că nimeni nu i-a ajutat vreodată să se vadă ca cineva anume, cu ceva specific, cu o valoare care îi diferențiază chiar și în aceeași meserie.
Pasiunile care mor de foame și talentele care nu au nume
Există o frază pe care adolescenții o știu pe de rost: cu pasiunea mori de foame. Au auzit-o de suficiente ori încât să o accepte ca adevăr universal.
Talentul însă le e complet străin. Și nu pentru că nu au talent, ci pentru că nimeni nu i-a ajutat să îl vadă și să îl înțeleagă ca resursă reală.
Cei din mediul urban au pasiuni ca muzica, desenul, sportul, chiar poezia, limbi străine, dar toate acestea le par hobby-uri tolerabile, nu direcții profesionale serioase. Elevii pasionați de muzică se văd cel mult instrumentiști sau soliști.
Când le menționez ingineria de sunet, par că aud ceva abstract și inutil. Când le spun că fără un inginer de sunet excepțional muzica sună ca o zdrăngăneală, indiferent de talentul artistului, par că ascultă o poveste din altă lume.
Toți postează în story câte o piesă în fundal, dar piesa aceea nu are valoare profesională pentru ei, doar scena și aplauzele par să aducă bani. Tot ce e în spate, tot ce face posibilă scena, rămâne invizibil.
Cei din mediul rural au, paradoxal, o așezare mai bună față de muncă. Sunt obișnuiți cu a face, cu a construi, cu a rezolva.
Vor să îmbrățișeze o meserie pornind de la ceva concret. Dar și ei duc cu ei același gol: nu știu să pună în cuvinte ce anume îi face valoroși, distincți, de neînlocuit.
Clasa 0 și ce se pierde pe drum
Am intrat zilele trecute și într-o clasă de clasa 0, cu aceeași întrebare simplă despre superputeri. Acolo, ceva era fundamental diferit.
Copiii de șase ani erau mult mai antrenați să vorbească despre ei, să spună ce le iese, ce fac bine, ce oferă celorlalți. Fără rușine, fără ironie, fără să se uite la coleg să vadă dacă e în regulă să spună.
Undeva între clasa 0 și clasa a XII-a se pierde ceva. Se pierde vocea care știe ce îi place, ce îi iese, ce îl face să se simtă viu.
Probabil e un proces lent, acumulat, din mici capitulări în fața așteptărilor altora, din ani de răspunsuri corecte la întrebări puse de alții, fără ca cineva să le pună lor întrebarea esențială: tu cine ești și ce știi să faci?
Ce ar trebui să fie altfel
Nu cer o reformă a sistemului, știu cât de complicat e și cât de mult se vorbește despre el fără să se schimbe nimic esențial.
Cer ceva mai mic și mai posibil: un spațiu – o oră, un atelier, o conversație structurată în care elevul să lucreze la el însuși.
Nu la un subiect, nu pentru o notă, ci la întrebarea cine sunt eu și ce știu să fac, cu instrumente concrete, cu exerciții aplicate, cu spațiul de a descoperi fără presiunea de a decide imediat și definitiv.
Am văzut ce se întâmplă când un elev de șaisprezece ani realizează pentru prima oară că lucrul la care e bun și pe care îl face fără efort, exact acela are valoare reală pe piață.
Că nu trebuie să renunțe la el ca să fie serios. Că poate construi ceva din ce este deja.
Acel moment nu se poate cumpăra. Dar se poate crea. Și cred că avem cu toții — profesori, părinți, oameni din business care știu cum arată cealaltă parte a pieței muncii — responsabilitatea să îl creăm mai devreme.
Nu după ce ies din școală, când deja au ales în funcție de ce era disponibil, nu de cine sunt ei.
Ioana Albulescu – consilier vocațional acreditat ANC și strateg de sens profesional.
Anunțuri gratuite din Maramures