Deci nu vreau să iau prea lejer în derâdere recunoștința, pentru că n-ar fi adevărat. Când lumea i-a cerut mamei prea mult, recunoștința a ajutat-o să țină familia, iar când lumea mi-a dat mie mult, m-a ajutat să-mi păstrez picioarele pe pământ.
În Indonezia, recunoștința poate fi generoasă. Poate fi felul în care îți dă cineva de mâncare, chiar când nu are prea multe. Sau poate să arate ca străinul care-ți stoarce pastă de dinți în mână, în timpul protestelor din august 2025 de la Jakarta, săptămâna în care gazul lacrimogen a redevenit parte din clima orașului, spunându-ți să ți-o întinzi pe sub ochi înainte să te ajungă usturimea. Asta e partea pe care nu vreau s-o pierd.
Dar, după România, recunoștința asta a sosit fix în clipa în care furia ar fi fost utilă. Cred că noi, ca indonezieni, nu suntem îndeajuns de furioși.
Te plângi de asfalt și cineva spune: „Măcar poți să mergi”. Te plângi de autobuz și cineva spune: „Măcar acum avem transport în comun”. Te plângi de căldură și cineva spune: „Păi, e Indonezia”. Te plângi de traversat și cineva spune: „Atunci fii atent”. Te plângi de birocrație și cineva spune: „E normal aici, la ce te așteptai?”
La asta mă așteptam, dar așteptările mele chiar sunt mici, aproape ridicol de mici.
Mă așteptam la un trotuar funcțional. Mă așteptam ca o trecere de pietoni să funcționeze ca atare. Mă așteptam ca mersul pe jos să fie politicos. Vremea în Indonezia e fie fierbinte, fie extrem de fierbinte, ok, m-am născut în sauna asta. Dar mă așteptam ca transportul în comun să nu mă pedepsească pentru că fac naveta la ora cu cel mai intens trafic de navetiști. Jakarta a transformat chestii care nu sunt un lux în Europa în „aroganțe” de „băiat Europa”.
Dar la Cluj, chiar și când mă simțeam singur, când eram complet falit, înghețat și pronunțam greșit t și ț și toate a, ă, â-urile românești, puteam să merg pe jos până la Plaja Grigorescu, care nu se simțea ca-n Bali, dar își făcea treaba, cu nisipul și apa din Someș. Puteam să iau autobuzul sau tramvaiul CTP și să fiu enervat de ele într-un fel normal. Puteam să mă duc în Parcul Central și să stau afară, fără să am nevoie să cumpăr ceva grandios. Puteam să traversez pe lângă Opera Maghiară și să ridic mâna, ca un mic idiot excesiv de recunoscător, chiar dacă știam că mașina nu-mi face vreun favor personal pentru că nu mă calcă. Atât era de simplu și de obișnuit.
***
Așadar, când m-am întors la Jakarta și prietenii mei au obosit de geografia iritării mele, i-am înțeles.
Aici era acasă-acasă – sau cel puțin așa ar fi trebuit să se simtă. Mama era aici, soră-mea era aici și prietenii mei erau aici. Aveam munca, Nasi Padang, GoFood (versiunea indoneziană de Glovo și Bolt Food) și oameni care-mi înțelegeau cultural glumele. Sincer, n-aveam niciun drept să mă port ca și cum Jakarta îmi datora un comitet special pentru daunele emoționale provocate de trotuare sparte.
Pe sub toate mâțâielile, exista o acuzație pe care-o tot auzeam, în propria mea voce. Cine dracu’ mă cred acum? Aici am crescut, apoi am plecat în România pentru cinci ani și m-am întors comportându-mă de parcă sunt alergic la propria mea țară. Acuzația era dureroasă, pentru că o parte din ea era adevărată și chiar devenisem mai dificil.
Devenisem omul care spune „la Cluj…” sau „în Europa…”, iar apoi se uită cum toată lumea se plictisește de moarte, în timpul încă unui TED Talk nesolicitat de-al lui Rafly. Devenisem băiatul Europa care poate să transforme un trotuar lipsă într-o opinie de 15 minute despre urbanism, pe care nu i-a cerut-o nimeni. O parte din asta e aroganță. Există un pericol moral atunci când te întorci de prin alte părți și brusc îți privești țara, țara mamă, cu ochi străini. Ochii ăia pot fi cruzi.
Ar trebui să adaug și că nu mi-am încheiat socotelile cu Clujul, iar România nu e un capitol închis. O să mă întorc, dar, pentru că viața mea a mai fost înghițită de IGI și-nainte, trebuie s-o spun cu un pic de umilință în glas. Totuși, contează. Clujul este un loc în care încerc să mă întorc, ceea ce face toată treaba mult mai greu de explicat.
Chiar am încercat să tac și să fiu normal. Am încercat să nu mai spun „acolo, la Cluj” sau „acolo, în România”, de parcă primarul Boc sau Ministerul Român al Afacerilor Externe mi-au sponsorizat întreaga personalitate. Nimeni nu mi-a cerut părerea despre gropile din Jakarta. Am cunoscut căldura de-aici înainte să cunosc zăpada. Am cunoscut Jakarta înainte să știu cum se pronunță ț, ă și â. Aici e acasă. Acasă-acasă. Știu că trebuie să fiu corect.
Corpului meu nu-i pasă câtuși de puțin de corectitudine.
Sunt prea multe dovezi, prea repede. Cineva-mi spune să fiu recunoscător, pentru că lucrurile s-au îmbunătățit, iar fraza asta conține suficient adevăr încât să fie dificil de combătut. Jakarta a construit destul progres vizbil în jumătatea de deceniu în care am fost plecat, astfel încât când mă plâng sun ca un răsfățat, mai ales când mă aflu în interiorul acelui progres, așteptând metroul care mă va duce acasă.
În clipa în care pun piciorul afară, brațul mi se ridică la trecerea de pietoni înainte să hotărăsc eu să-l ridic, iar umărul mi se trage spre interior când se întrerupe asfaltul pe lângă trafic. Partea asta din întoarcerea acasă mă neliniștește cel mai mult, cât de ușor încă știu ce e de făcut. Ajung acasă resentimentar, apoi simt cum furia se înmoaie în ceva îndeajuns de tern încât să poată trece drept oboseală.
De ce cere mersul pe jos atât de mult de la un singur om?
Traducere din limba engleză de Ioana Pelehatăi
Anunțuri gratuite din Maramures