Toate elementele provin din lumea secuiască, identificată uneori de-a dreptul (de exemplu, Valea Izului și Lăzarea), pe care regizorul le prelucrează în stilu-i caracteristic, bogat imaginativ, prin distorsiuni și recontextualizari ficționale, uneori cu tente kinky. De exemplu, pentru o dansatoare la bară rămasă fără instrumentul de lucru, un potențial cadou ar fi un stâlp de lemn împodobit cu „lalele și ciocârlii”, referire la stâlpii secuiești, elemente decorative, dar care au și valoare de monumente funerare în cimitire (sculpturile pe lemn formează o biografie a persoanei decedate, laleaua fiind simbolul feminin). În spectacol apar și referințe recognoscibile la nivel național precum problematica urșilor bruni – și ei victime ale obsesiei autohtone pentru ciment și ale mafiei lemnului – materializată într-un personaj antropomorfizat, ursul Rudi / Nagy-Kopeczky Kristóf.
În acest micro-univers secuiesc reconstruit melancolic, fără idealizare, aflat în accentuată dezintegrare, casa – conac prăfuită pare muzeificată și amintește de Alge. Bernarda’s House Remix, unde spațiul și timpul încremeniseră și pânzele de păianjen se depuneau și pe personaje. Un craniu de urs tronează vag amenințător pe masă (bietul Rudi!), o mătușă – fantomă bântuie, cerând nepotului să-i păstreze casa, iar acesta, Huba, ezită să lupte cu dezvoltatorii imobiliari – practic, o variantă afrimiană a lui Hamlet. În scena care deschide spectacolul, Huba zace în pat, inert sau/și febril, într-o stare autoclaustrantă în care ajunge să se identifice cu spațiul, să devină un element semi-animat al casei, leitmotiv în mai multe spectacole afrimiene precum Tihna sau Casa dintre blocuri, în care personaje depresive, senile sau incapacitate fizic sunt imobilizate la pat și se sting pentru că spațiul lor de acțiune se restrânge. Este punctul din care pornește aici rememorarea, un proces în care amintirea încalcă zona ficțiunii fără a se mai putea distinge între ele.
Susținut cu precizie și vivacitate de trupa maghiară, capabilă să materializeze imaginarul afrimian oricât de bogat și deviant ar fi, Kommuna este unul dintre spectacolele regizorului care recuperează spații sociale și culturale pe cale de dispariție, aici satul secuiesc. Lumile care (se) trec sunt atractive pentru Afrim, mereu sedus de farmecul decandent al ruinării. Arhitect al trecutului, Afrim reconstruiește ficțional universuri dispărute sau în curs de extincție, spații rurale, ca în Castingul dracului, sau urbane precum în Casa dintre blocuri sau Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte.
Universul maghiar din România pe care Afrim îl simte și îl imaginează artistic este una dintre specificitățile operei sale, o temă aproape deloc abordată de regizorii maghiari din România. Am învățat despre comunitățile maghiare din spectacolele lui mai mult decât de oriunde altundeva. Meritul regizorului de a face lumea maghiară cool pentru publicul românesc este singular în peisajul nostru teatral.
FOTO main: Radu Afrim
Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe
Ultima vară de pace
Scenariul și regia: Radu Afrim
Scenografia: Irina Moscu
Univers sonor: Radu Afrim
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Distribuția: Oana Jipa, Costi Apostol, Mădălina Mușat, Eduard Crucianu, Bogdan Ifodi, Anastasia Florea, Robert Brage.
Teatrul „Tamási Áron”, Sfântu Gheorghe
Kommuna / Comunitatea, eco-romanță secuiască
Text și regie: Radu Afrim
Traducere: Sándor László şi Dálnoky Réka
Asistent regie și dramaturg: Dálnoky Réka
Scenografia: Kupás Anna
Costume: Pál Alexandra
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Muzică: Kónya-Ütő Bence
Sufleur: Dobra Mária Magdolna
Regizor tehnic: Csomós Tünde Tímea
Cu: Kónya-Ütő Bence, Erdei Gábor, Pál-Ferenczi Gyöngyi, Szakács László, Varsányi Szabolcs, Gajzágó Zsuzsa, P. Magyarosi Imola, Korodi Janka, Nagy-Kopeczky Kristóf, Márton Lóránt-László, D. Albu Annamária, Barthalis Szabolcs
Anunțuri gratuite din Maramures