Acestora trebuie să le spun că sunt cam pripiți, lucrurile nu stau chiar așa, că teatrul e o continuă căutare a formelor vii, în mișcare, demers creativ în care găsești de toate. Aparențele, formele de investigație sunt diferite și înșelătoare. Miezul poate fi conținut în forme diferite ca proveniență și reprezentare. Experimentul teatral înaintează cu viteză amețitoare, e drept, iconoclaștii forțează la greu, dar nu sunt excluse montările clasice, așezate în canoane academice. O montare din această categorie – aș spune “o mizanscenă monumentală” – este producția Teatrului Odeon din 2015 cu piesa Trei generații de Lucia Demetrius în regia lui Dinu Cernescu. O montare solid articulată, amplă, decentă, tratată în cheie realistă, care rezistă pe afișe de 11 ani, ceea ce înseamnă că există un public doritor de acest gen de teatru. Și exemple de acest fel sunt destule. Excluderea inovațiilor din teatrul contemporan, de către cei ce se declară conservatori ai bunului gust, dar merg rar spre deloc la teatru, este lovită de nulitate.
Piesa scrisă de Lucia Demetrius în 1956 este încadrată greșit în categoria “dramaturgie proletcultistă” întrucât, pentru a-i salva opera, Trei generații a fost considerată o demascare a “clasei burghezo-moșierești” cu care se afla în conflict de moarte pătura revanșarzilor comuniști în ascensiune în acele vremuri tulburi. Dar latura socio-politică e tangentă subiectului și apare doar spre final, ca o motivație a căderii în dizgrație și în pauperitate a burghezilor după război, disprețuiți pentru averea lor ca și în finalul romanului călinescian Bietul Ioanide. Această aversiune împotriva aristocrației care își pierdea privilegiile apare doar ca o caricatură a unei epoci, dar în fond ascunde traume majore. Trei generații mizează pe altceva. Este o dramă de familie, construită pe caractere, ce urmărește succesiunea destinelor prin prisma a trei femei: Ruxandra, mama, Eliza, fiica, Veronica, nepoata. În spectacol: Crina Mureșan, Sabrina Iașchevici, Ioana Mărcoiu. Și trei bărbați, adânciți în perpetuarea moralei aristocratice pe cale de destrămare: Ioniță, judecător, tatăl Ruxandrei, Chiril, moșier, care devine soțul Ruxandrei și Alexandru, avocat, soțul Elizei, fiica Ruxandrei. În spectacol: Mugur Arvunescu, Laurențiu Lazăr, Marian Ghenea.
Personajul dominant, care străbate timpul și leagă generațiile din această “istorie sentimentală” este Ruxandra. Ingenuă și sensibilă, afectuoasă și plină de speranțe, în prima secvență; resemnată și docilă, într-un fel împăcată cu soarta, în a doua secvență, alături de soțul ei Chiril; înmărmurită în rezistență stoică la senectute, în a treia secvență. Crina Mureșan este revelația spectacolului în acest rol complex, conturat cu finețe și emotivitate în cele trei ipostazieri ale personajului. Atât de transfigurată de la o etapă la alta încât pare o altă interpretă. Calitățile actriței puse în construirea eroinei sunt nu numai remarcabile, ci de excepție. Puterea ei de persuasiune este fără fisură. O realizare memorabilă, fără doar și poate.
Femeile din piesă trăiesc persecutate de reguli rigide într-o lume a bărbaților. Dacă femeile din rolurile amintite sunt convingătoare, nu același lucru se poate spune despre bărbați. Autoritatea judecătorului Ioniță, în interpretarea lui Mugur Arvunescu, este susținută ritos prin replici-țintă, verdicte irefutabile, dar agitația și exteriorizarea unui om care pierde casa la jocuri de noroc e mai puțin evidențiată. Vădind metehne de clasă nobiliară exersată în cultul proprietății, Laurențiu Lazăr în Chiril oscilează între bonomie și infatuare și livrează prețiozități mai puțin neconvingătoare. Cu determinarea specifică unui spirit vulcanic evoluează în prima parte Alexandru Papadopol în Ilie, fratele Ruxandrei, ca în partea a doua să-și sublinieze înfrângerea cerșind slugarnic țigări. Apariții nu îndeajuns reliefate caracterologic, poate și din motivul scurtimii partiturii, evidențiază Ionuț Kivu / Andrei Runcanu în pianistul Șerban și Silvian Vâlcu în Pavel, iubitul Veronicăi (tânăr simpatic, dar cu voce joasă). Pitoresc e Marin Lepădatu în postura unui vecin băgăreț. Mai experimentat în relevarea caracterului murdar al medicului Radu se dovedește Ioan Batinaș, arivist fără scrupule într-o lume a banului. De fapt, ca la Balzac, banul este mereu prezent. Este spectrul suspect, viclean și morbid, ațâțător și grosolan al “înaintării” societății burgheze spre descompunere și neantizare. Nu, nu este vorba despre nicio concesie în fața procesului de supraviețuire. Viața e dură, bărbații dictează și femeile se supun. Până odată, când ele se hotărăsc să nu mai îndure umilința perpetuată prin secole de supușenie.
Desigur, Lucia Demetrius este o feministă avant la lettre și Dinu Cernescu ilustrează cu dibăcie această componentă esențială a textului. Nu, familia burgheză pusă aici sub reflector nu are niciun “farmec discret”, după cum sugerează titlul celebrului film al lui Bunuel. Duritatea și răceala adevărului crud sunt tăioase, frâng inimi, impresionează până la lacrimi publicul. Nu, publicul nu trebuie șocat prin imagini vizuale puternice. E suficient să prezinți obiectiv o istorie familială de asemenea anvergură ca să rămâi marcat de mesajul unui spectacol tratat în manieră clasică, nicidecum clasicizantă, vetustă. În asta constă vitalitatea acestui demers teatral derulat sub semnul realismului de orice fel, de orice proveniență.
Bomboana de pe tort, alături de prestația emoționantă a Crinei Mureșan, evidențiată înainte și alăturată acum unui virtual tandem valoric, este inegalabila Rodica Mandache în rolul “domnișoarei Macri cea mică” și drăgălașă în tot ce face, în toate aparițiile ei episodice pe scenă. Înveșmântată în rochii vaporoase, cu volănașe, voaluri antedeluviene și dantele, ea aduce surâsul condescendent și înseninează atmosfera preponderent ursuză, încătușată în principii rigide, stăpânită, instaurată de lăcomia banilor.
