Artista Sânziana Tarța ne anunță de la început că nu este o piesă clasică ci propune o modalitate prin care dorește să exploreze libertatea, astfel spectacolul nu are un început propriu-zis, o limită de la care începe ci, în timp ce spectatorii își găsesc locurile, artista își pregătește scena, schimbă priviri cu cei cunoscuți și, chiar dacă nu este un spectacol participativ propriu-zis, publicul este introdus subtil în el prin “strigarea catalogului” – o aluzie la profesia bunicii – de la pupitrul său, cu bagheta dirijorală în mână, artista rostește câteva nume și arată înspre aceștia, mulțumindu-le parcă pentru prezență.
Scenografia a fost simplificată, o rememorare a camerei din copilăria artistei care avea un spațiu delimitat pentru joc, lângă soba de teracotă. Camera avea și un covor cu franjuri pieptănați care a fost sugerat în spectacol prin marcarea cu bandă adezivă – este și un spațiu care poate vorbi fără cuvinte despre limite, sau despre o libertate voit obstrucționată. Prezența bunicii este punctată cu ajutorul unui balansoar în care este plasată o păpușă de mari dimensiuni. Portretul bunicii este creionat cu melancolie, candoare și uimire. Pare o persoană mai degrabă severă în fața clasei, care nu tolerează indisciplina sau delăsarea, are un scris caligrafic și ordonat, și care este serioasă și în viața personală, impunându-și un fel riguros de a fi. Nu are prietene apropiate, confidente, astfel bârfa nu are ce căuta în comportamentul dânsei, și nu a fost niciodată văzută dansând. Are totuși un viciu, și anume consumul de alcool despre care în familia extinsă nu s-a vorbit.
În spectacolul performativ, Sânziana Tarța transpune lecția din caietul de biologie prin mișcări corporale repetitive, unduiri și gesturi care atrag atenția spre corpul artistului. Varietatea capacităților artistice ale Sânzianei este demonstrată și prin vocea deosebită, cu un timbru specific, aceasta inserând părți de cântece, atât în limba română cât și în maghiară. Încet, încet, banda este desprinsă de pe jos, astfel, limita se șterge și se face loc libertății. Iar păpușa-marionetă, printr-un gest delicat, este luată și învățată să danseze, ceea ce bunica nu a făcut niciodată în timpul vieții. Bunica a fost însă în gândurile artistei deseori pe scenă, uneori auzindu-i glasul în propria voce, în timpul rostirii replicilor.
Spectatorului îi trec prin minte tot felul de întrebări, unele cu privire la biografia unui om simplu, pe care nu îl cunoaște, care or fi fost bucuriile și tristețile lui, ce ar zice despre faptul că acele câteva însemnări intime au declanșat, iată, un spectacol. Care este tipul de libertate pe care dansul și mișcarea îl descriu și cât de recuperator poate fi un demers artistic? Și care este cea mai importantă libertate, cea psihică, cea politică, sau cea fizică? În finalul piesei este introdus un pasaj din cartea de memorii a bunicului său, în care acesta vorbește despre soția lui.
“Memorii și temporalitate. Aduceri aminte. Povești care se doresc spuse și corpuri care trebuie să se elibereze. Pentru asta e nevoie de timp. Și de mișcare.” (Sânziana Tarța)
Spectacolul a fost prezentat în cadrul Festivalului Internațional de Dans OM și a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, ediția XV, 2026.
