sursa foto: Profimedia
În anii 2000–2002, când făceam un master în psihologia comunicării, am avut de scris pentru un seminar despre cum televiziunea și filmele violente transformă copiii în copii violenți. Nu mai știu la ce materie. Îmi amintesc însă că am scris mai degrabă un eseu împotriva premisei.
„Ecranele TV nu pun arme în mâinile copiilor”, scriam atunci, cu mintea mea de aproape-copil de 23 de ani.
Azi aș porni tot de acolo. Cu mai multe nuanțe, dar cu aceeași întrebare: ce se întâmplă în viața unui copil între imaginea de pe un ecran și hotărârea de a răni sau chiar elimina un om?
Săptămâna aceasta, la Bistrița, un elev a atacat cu un cuțit o profesoară și un coleg. La Pitești, un alt elev și-a atacat colegii cu o armă albă. Iar discuția publică s-a umplut de propuneri despre interzicerea TikTok și despre instalarea în școli a detectoarelor de metale.
Înțeleg frica. Și înțeleg și nevoia de a face ACUM ceva care să-i protejeze pe copii și pe profesori. Dar mă sperie cât de repede ajungem să credem că o problemă atât de adâncă poate fi rezolvată la poarta școlii. Cu un om și-un aparat.
Da, mediul online poate răspândi ură, poate normaliza violența, poate oferi spații și comunități în care cruzimea este valorizată și aplaudată. Platformele au, fără discuții, grave responsabilități pentru ceea ce distribuie și amplifică. Ar fi absurd să le absolvim de vină.
La fel de absurd este însă să ne imaginăm că, odată închisă o aplicație, am rezolvat și vulnerabilitatea copilului care întâi căuta și-apoi găsea acolo explicații, identitate, apartenență sau doar un dușman.
Un adolescent care exersează judecata proprie, care poate pune sub semnul întrebării ceea ce i se spune și care are relații de încredere cu oamenii din jur are mai multe resurse să reziste manipulării. Nu este invulnerabil. Dar are de ce și de cine să se țină.
Cât de deliberat construim noi aceste resurse?
Școala se luptă cu ecranele. Mi-aș dori să o văd luptându-se, cu aceeași energie, cu dezinformarea. Învățându-i pe copii să întrebe: de unde știu că este adevărat? Ce dovadă am? De ce vrea cineva să mă înfurie? Cum am ajuns să cred că un om pe care aproape nu-l cunosc îmi este dușman?
Mi-aș dori să îi ajute să recunoască momentul în care o comunitate le cere să urască pentru a fi acceptați. Să știe cui să spună când un coleg amenință, când cineva este hărțuit, când propria lor furie îi sperie. Și să existe un adult care să îi ia în serios și să știe ce are de făcut.
Mai ales, mi-aș dori ca școala să îi învețe, inclusiv prin felul în care îi tratează, că fiecare coleg este un om cu aceeași demnitate. Indiferent de culoare, etnie, religie, de banii părinților sau de locul pe care îl ocupă în preferințele profesorului.
E greu să predai respectul într-o oră și să practici umilirea în următoarea. E greu să vorbești despre egalitate când copiii văd zilnic că unii dintre ei contează mai mult.
Iar responsabilitatea nu se termină la școală. Ce aud acasă? Cum vorbim noi, adulții, despre cei diferiți de noi? Cât dispreț trece drept umor și câtă ură trece drept opinie în conversațiile noastre?
Nu știm încă toate împrejurările acestor atacuri. Nu putem deduce din știri traseul unui copil și nici nu putem pune tuturor faptelor violente aceeași explicație.
Putem însă să cerem ca răspunsul nostru să meargă mai departe de controlul ghiozdanului. Să includă relații, consiliere accesibilă, intervenție la amenințări și hărțuire, educație pentru judecată proprie și responsabilitate față de ceilalți.
Un detector de metale și-un jandarm pot opri o armă la intrare. Pentru victimele de săptămâna aceasta, ar fi contat enorm. Dar de copiii ăia, de sutele de mii de copii invizibili, care încă n-au ajuns în seara în care pun în ghiozdan manualele și-o armă, când ne ocupăm?
Urmăriți Republica pe Threads
