Procesul de la Nürnberg. Invitat, dr. Ottmar Trașcă, șeful sectorului Istorie Universală și Relații Internaționale al Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române

Cu opt decenii în urmă, la 30 septembrie 1946, ora 10 și 3 minute (avea să dureze până a doua zi la prânz), începea la Nürnberg citirea hotărârii Tribunalului Internațional în procesul intentat unora dintre cei mai importanți lideri ai regimului nazist. Au fost de fapt 13 procese ce au durat 218 zile, în care au compărut 199 de inculpați, dintre care doar 38 au fost achitați.

Pentru a sublinia amploarea acestui act juridic, vom spune și că, potrivit unor surse credibile, documentele sale au conținut peste 4 milioane de cuvinte, 16 000 de pagini, 20 tone de hârtie, 789 000 fotografii, 27 kilometri bandă de magnetofon, 7 000 de discuri etc. S-au tocit atunci, se pare, peste 22 000 de creioane…

Cel mai important dintre procese a fost intentat unui număr de 21 de căpetenii politice și militare ale Celui de-al III-lea Reich. Au fost pronunțate 11 condamnări la moarte, între care a lui Göring, Ribbentrop, Keitel, Jodl, Kaltenbrunner, Rosenberg, 7 pedepse la detenție și 3 achitări. Nu au fost judecați Hitler, Goebbels și Himmler care se sinuciseseră și nici Bormann care reușise să părăsească Berlinul cu puțin timp înaintea capitulării garnizoanei sale.

Despre acest din urmă proces vom vorbi în emisiunea din această seară, urmărind evoluția ideii de a aduce în fața justiției criminali de război, principiile organizării procesului și dificultatea stabilirii lor, actul de acuzare și desfășurarea sa, prezentarea principalelor sentințe și importanța actuală a acestui demers juridic care a creat un precedent, acela că dreptul internațional poate acționa în serviciul păcii.

Așa cum spunea sir Hartley Shawcross, acuzatorul principal britanic, „procesul acesta trebuie să reprezinte o piatră de hotar în istoria civilizației și nu numai pentru faptul că le hotărăște vinovaților binemeritata răsplată; el trebuie să scoată în evidență nu numai că binele învinge până la urmă răul, ci și că omul simplu al zilelor noastre – și nu fac nicio deosebire între prieten sau dușman – este ferm hotărât să pună individul deasupra statului.”

Iată, pe scurt, cele 4 puncte principale ale actului de acuzare:

• Conspirație. Acuzații au urmărit un plan comun de cucerire a puterii nelimitate și au fost de acord cu comiterea tuturor celorlalte crime.
• Agresiune împotriva păcii. Acuzații au încălcat în 64 de cazuri 36 de tratate internaționale, au inițiat războaie de agresiune, au dezlănțuit un război mondial.
• Crime de război. Acuzații au săvârșit un uriaș măcel, au ordonat sau au acceptat genocidul, torturi, muncă de sclavi și jefuiri de bunuri.
• Crime împotriva umanității. Acuzații au urmărit adversari politici, minorități rasiale și religioase și s-au făcut vinovați de exterminarea unor întregi etnii.

Procesul de la Nürnberg a stârnit și stârnește multe controverse. Ele au început chiar înainte de începerea lui, la 20 noiembrie 1945. Cu câteva luni în urmă, la 26 iunie, s-au întrunit la Londra delegații celor patru mari puteri învingătoare.

La aproximativ patru ani de la eveniment, reprezentantul SUA, Robert Jackson, a dezvăluit divergențele de atunci:

• Cum să se comporte instanța dacă apărarea germană va invoca faptul că și alte țări au dus războaie de agresiune și au comis crime de război.
• Cum pot fi acuzați și condamnați oameni care nu au comis ei înșiși acțiuni criminale.
• Oamenii politici ai țărilor care judecă acum n-ar putea fi trași la răspundere în viitor potrivit aceluiași drept?
• Cum stau lucrurile cu atacurile aeriene asupra cartierelor de locuințe și a populației civile fără apărare?

Atunci aceste dileme au fost rezolvate ajungându-se la următoarea înțelegere: „în fața tribunalului nu vor apărea decât faptele comise de către acuzați”.

Multe dintre aceste probleme, multe dintre aceste îndoieli, continuă să existe chiar dacă pentru cei mai mulți dintre noi criminalii naziști au fost pe drept pedepsiți. Crimele comunismului de pildă sunt lăsate, se pare, doar la judecata… istoriei. Nu am reușit încă să creăm lumea dorită de Nicolae Titulescu în care „forța dreptului” să prevaleze asupra „dreptului forței”.