Ce înseamnă însă cu adevărat „ființa” unui stat în secolul XXI? În timp ce marile nuclee de putere își dispută dominația globală, iar zonele de tensiune geopolitică riscă inevitabil să se transforme în tragice „centuri de ruine” măcinate de războaie, foamete și dezastre, la marginea acestei geografii a forței persistă un paradox fascinant: microstatul. Mici enclave de libertate sau simple „simulacre ale independenței” financiare și strategice, aceste entități sfidează paradigmele clasice, de la Aristotel până la determinismul organic al lui Ratzel. Fără mase critice, fără armate și fără profunzime strategică, ele supraviețuiesc printr-o agilitate mimetică, prin soft power, prin poziționare geostrategică sau prin transformarea neutralității într-o artă a cointeresării, decât prin forță.
Pășind dincolo de cifre, resurse și tratate, discuția noastră pătrunde în nucleul fundamental al statalității. Ce se întâmplă cu psihologia colectivă a popoarelor care își externalizează securitatea? Unde se termină adaptarea inteligentă și unde începe vasalitatea modernă? Este neutralitatea un act de curaj etic sau o capcană tragică ce lasă un popor „fără aliați și fără apărare” în fața marilor furtuni ale istoriei?
În această a treia parte a dialogului nostru, coborâm din nou în abisul geopoliticii contemporane alături de prof. dr. Alba Popescu. Cu o luciditate tăioasă, dublată de o profundă înțelegere a filosofiei dreptului și a dinamicii spațiilor globale, prof. dr. Alba Popescu desenează o radiografie necruțătoare a sistemului internațional: de la matricea difuziei puterii a lui Saul Cohen la dramele nevăzute ale statelor intermediare și la teatrul diplomatic prin care cei mici încearcă să nu fie striviți de cei mari.
Vă invităm la o lectură intensă, reflexivă și necesară, o călătorie la granița dintre arta supraviețuirii politice, metafizica suveranității și condiția umană într-o lume aflată permanent pe marginea butoiului cu pulbere.
Ciprian Demeter: Dacă acceptăm premisa aristotelică potrivit căreia o cetate trebuie să fie suficient de mare pentru a fi autarhică, dar suficient de mică pentru a fi cuprinsă cu privirea, observăm că microstatele moderne sfidează această paradigmă prin dependențe externe totale.
Din perspectivă ontologică, cum se definește „ființa” unui stat care posedă toate atributele juridice ale suveranității, dar căruia îi lipsește masa critică necesară pentru a exercita o voință politică autonomă în fața hegemonilor?
Alba Popescu: Teoretic, statul incapabil să-și exercite voința politică în fața hegemonilor este descris prin sintagma „putere minoră”. Sintagmă ce descrie marea majoritate a statelor planetei. Sigur că există grade diferite de minorat. Raportat la hegemonii planetari, puteri minore sunt și hegemonii regionali, pentru că nici ei nu au o totală autonomie în fața primilor, situându-se pe o treaptă imediat inferioară în piramida puterii globale. Dar, cea mai interesantă arhitectură globală de putere statală este cea realizată de geopoliticianul american Saul Cohen, cel care a teoretizat modelul orizontal de difuzie a puterii, de tip matriceal, pe care l-a structurat pe trei mari paliere. Și menționez putere statală, pentru că există și o arhitectură non-statală, tripolară, despre care vom vorbi cu altă ocazie, care se intersectează cu modelul matriceal sau piramidal statal. În cazul modelului propus de Cohen, primul palier aparține hegemonilor planetari, cei care constituie nucleele de putere ale spațiilor globale, astăzi în număr de trei: SUA, hegemonul lumii maritime, Rusia, hegemonul lumii continentale, și China, hegemonul lumii continental – maritime. Următorul palier de difuzie a puterii vizează cele trei spații globale, împărțite în zone geopolitice subordonate nucleului, ce gravitează în jurul unuia sau mai multor hegemoni regionali. Și cel de-al treilea este cel care vizează fiecare zonă geopolitică și include state și unități substatale. Între aceste spații globale se configurează zonele de compresie geopolitică, întotdeauna disputate, care sfârșesc prin a deveni, mai devreme sau mai târziu, „centuri de ruine”. Adică teritorii transformate în câmpuri de bătălie, măcinate de foamete, dezastre, sărăcie, război. De ce spun că inexorabil spațiile de compresie eșuează în cel mai profund dezastru? Pentru că, din păcate pentru ele, legitățile geopoliticii sunt implacabile și statuează dominația globală ca fiind obiectivul ultim, suprem, la care aspiră orice hegemon planetar. Fiind prinse în menghina foamei de teritorii și putere a nucleelor, aceste zone intermediare de compresie sunt și pivoți, adică teritoriile prin care armatele hegemonilor își pot invada competitorii direcți. Deci, inevitabil, statele intermediare, numite geopolitic spații tampon și geostrategic pivoți, stau cu „sabia lui Damocles deasupra capului”. Motiv pentru care, din instinct de autoconservare cel puțin, ar trebui să-și construiască politici și arhitecturi de securitate și apărare eficiente, să-și perfecționeze aparatul diplomatic, să-și dezvolte un aparat de stat funcțional etc, pentru a evita cu orice preț transformarea lor în teatre de operații ale hegemonilor sau, mai oribil, în proxy ai acestora. În harta de mai jos aveți ilustrarea clară a acestor zone de compresie, la nivelul cărora se disting entitățile statale eșuate și colapsate ale planetei, cele descrise perfect prin sintagma „formă fără fond”. Adică state descrise prin toate însemnele suveranității, dar golite de putere și incapabile să-și respecte contractul social cu cetățenii, de la asigurarea securității și a siguranței publice, la asigurarea celor trei bunăstări – politică, economică și socială. Și, dacă veți analiza cu atenție harta din Fig. 1, veți constata că în rândul acestora nu se află niciuna dintre cele 26 de țărișoare ale planetei, cu teritoriul mai mic de 1.000 de kilometri pătrați, resurse puține și populație de până în 100.000 de locuitori, denumite generic microstate. Prin urmare, deși îndeplinesc paradigma aristoteliană doar pe jumătate, iată că microstatele au reușit să evite soarta cumplită a statelor mici și mijlocii intermediare. De unde rezultă că, în geopolitică, poziția geografică a statului contează mai mult decât mărimea.
Fig. 1: State eșuate
Ciprian Demeter: Geopolitica clasică, de la Ratzel la Haushofer, a privit statul ca pe un organism viu, care are nevoie de „spațiu vital” pentru a nu degenera, însă microstatele par să fi descoperit secretul unei existențe suspendate în timp și spațiu.
Putem considera microstatul ca fiind o „anomalie filosofică” ce demonstrează că intensitatea suveranității nu este direct proporțională cu mărimea teritoriului?
Alba Popescu: O întrebare excelentă, al cărei răspuns completează cele spuse anterior. Determinismul ratzelian, la care faceți referire, statuează concordanța antropo-geografică drept o condiție fundamentală pentru păstrarea „sănătății” statului organic. Cu alte cuvinte, pentru ca statul să funcționeze optim, între populație și teritoriu, cu resursele aferente, trebuie să existe un echilibru. Când acest echilibru dispare, statul se îmbolnăvește. Boala statului organic, numită de Ratzel discordanță antropo-geografică, atrage după sine comportamente politice deviante. Când populația excede numeric sustenabilitatea asigurată de teritoriu, statul dezvoltă politici expansioniste, militariste, motivate de nevoia de a obține spațiu vital. Când teritoriul excede în suprafață mărimea populației, statul devine paranoic, obsedat de iminența invaziei și asigurarea adâncimii strategice – pe principiul cercurilor lui Kautilya, ce transformă vecinii imediați în potențiali agresori. Sigur că materializarea acestor comportamente deviante presupune o serie întreagă de surse și instrumente de putere, de care microstatele nu beneficiază, începând cu mărimea teritoriului și abundența și diversitatea resurselor și sfârșind cu mărimea și calitatea populației. Chiar dacă intră în discordanță antropogeografică, microstatele au posibilități limitate de a-și exprima „demonii interiori”. Pe cale de consecință, reacțiile lor îmbracă alte forme de manifestare, menite să le asigure supraviețuirea. Deloc întâmplător, în rândul microstatelor se află Vaticanul, spre exemplu, cu o suprafață totală de 0,44 kmp și o putere soft ce depășește în influență orice jucător planetar. Sau Monaco, paradisul miliardarilor planetei, a 2-a cea mai mică și cea mai dens populată țară din lume, locul în care rata sărăciei este de 0%. Sau Singapore, putere financiară și logistică regională, cu o poziție geostrategică de excepție în dreptul Canalului Philip din complexul strâmtorilor Malacca-Singapore. Prin urmare, departe de a fi vreo „anomalie filosofică”, microstatele sunt jucători geopolitici, unii suverani, alții vasalizați, care au înțeles că puterea nu constă doar în mărimea teritoriului, resurse, populație, economie și putere militară, ci și în forța de persuasiune, în putere soft diplomatică, culturală, inovativă etc. Domeniu în care excelam și noi acum câteva decenii, înainte să ne distrugem rețelele diplomatice din Africa, Asia și America de Sud.
Ciprian Demeter: În filosofia dreptului, contractul social presupune o relație de protecție și supunere, dar în cazul microstatelor, protecția este adeseori externalizată către un terț protector prin tratate de asistență.
În ce măsură acest „contract social delegat” alterează natura metafizică a statului, transformându-l dintr-un garant al securității într-un simplu administrator al identității locale?
Alba Popescu: Dacă analizăm cu obiectivitate sistemul internațional, observăm că statele independente sunt foarte, foarte puține. Atât de puține încât, înțelegând că independența va deveni mult mai greu de atins într-un viitor al macro-spațiilor, unele dintre acestea au găsit ca unică soluție conglomerarea în organisme suprastatale. Ca, de exemplu, statele europene, care au construit Uniunea Europeană pentru a rezista presiunii geopolitice dinspre cele trei nuclee despre care vorbeam anterior. Și, chiar și așa, independența europenilor este relativă, fiind condiționată încă de relația strategică cu hegemonul maritim. Deci, faptul că microstatele și-au delegat protecția unui jucător extern nu este ceva neobișnuit în lumea în care trăim, și aceasta nu impietează asupra contractului social pe care statul l-a semnat cu cetățenii săi. Până la urmă, contractul prevede obligația statului de a asigura securitatea și bunăstarea cetățenilor, dar nu stipulează și modul în care aceasta trebuie îndeplinită. Dacă delegarea apărării către un terț este în beneficiul cetățenilor, atunci statul și-a îndeplinit obligațiile contractuale. Pe cale de consecință, prin politicile sale, statul este garantul securității cetățenilor săi chiar și atunci când a delegat securitatea, prin alianțe, unui jucător mai puternic. Și este și „administratorul identității locale” sau așa ar trebui să fie, în virtutea misiunii sale de asigurare a bunăstării sociale, ce include automat apărarea fibrei naționale a poporului pe care îl servește.
Ciprian Demeter: Dacă teritoriul mic este perceput în mod tradițional ca o vulnerabilitate, în era postmodernă el pare să devină o formă de agilitate, permițând statului să se adapteze instantaneu la fluxurile de capital și informație.
Este microstatul ipostaza politică a „omului recent”, care preferă supraviețuirea prin adaptare mimetică în locul rezistenței prin forță brută?
Alba Popescu: Interesantă comparație! Până la urmă, statul este un organism colectiv viu, cu memorie, aspirații, frici și trufii. El se adaptează vremurilor din instinct de auto-conservare, în baza surselor și instrumentelor de putere de care beneficiază. Mărimea teritoriului este doar o sursă. Sigur, una cu „greutate”, întrucât oferă spațiu de ființare, resurse și extrem de valoroasa adâncime strategică. Dar, există și alte surse de putere. Câteva au fost menționate în răspunsul precedent și se înscriu în ceea ce generic numim soft power. Altele sunt legate de economie și putere financiară. Liechtenstein, Monaco, Andorra, Insulele Virgine Britanice, Malta sunt paradisuri fiscale, adică locuri în care fiscalitatea se apropie de zero. Singapore este principala capitală maritimă a lumii, cel mai mare port din Asia de Sud-Est, cel mai mare port de bunkeraj din lume și al 2-lea cel mai aglomerat port din lume în privința tonajului total de marfă, după Shanghai. Este un punct nodal esențial al lanțurilor globale de producție și aprovizionare, de care depinde economia globală! Vatican, Malta, Seychelles, Maldive, Singapore, Monaco, Andorra, Liechtenstein sunt destinații ce atrag multe milioane de turiști anual. Iar, majoritatea acestor microstate, au funcțiuni strategice excepționale, fiind baze navale și capete de pod ale puterilor maritime în spații potențial concurente. Priviți salba de microstate din zona Caraibelor, ce proiectează interesele olandeze, britanice și franceze în imediata vecinătate a Americii. Sau „cordonul de foc” al Microneziei și Polineziei, care asigură prezența olandeză, franco-britanică și americană în Pacificul de Sud și protecția Australiei. La ora actuală, aceste microstate sunt adevărate surse de putere globală pentru Occidentul maritim, precum se poate observa în hărțile din Fig. 2, Fig. 3 și Fig.4.
Deci, iată că impactul mărimii teritoriului poate fi relativ în calculul geopolitic, întrucât ceea ce contează fundamental sunt poziția geostrategică, calitatea leadership-ului și psihologia poporului, aspecte verificate pe deplin în cazul micuțului arhipelag singaporez, care cu doar două secole în urmă era ceva mai mult decât un sat de pescari, iar astăzi este o mare putere regională cu impact geoeconomic global. Și, ca să răspund punctual la întrebarea dvs, cred că microstatele se aseamănă psihologic cu omul contemporan, care de cele mai multe ori caută soluții alternative, de compromis, în locul abordărilor tranșante.
Fig. 2 : Teritorii caraibiene controlate de Franța
Fig. 3: Teritorii caraibiene controlate de Marea Britanie
Fig.4: Bariera inter-pacifică
Ciprian Demeter: Conceptul westphalian de egalitate suverană este, în mod evident, o ficțiune juridică atunci când comparăm un gigant continental cu un stat de câțiva kilometri pătrați.
Din punct de vedere etic și politic, cum putem justifica un sistem internațional care acordă aceeași demnitate simbolică unor entități a căror capacitate de a influența binele comun global este radical disproporționată?
Alba Popescu: Dacă am face abstracție de legitățile geopoliticii și ne-am afunda în visul kantian, am spune că sistemul internațional egalitarist este expresia păcii și stabilității universale, pentru că, atunci când votul unei țărișoare precum Tuvalu este egal cu cel al unui colos precum China, înseamnă că umanitatea și-a depășit propriile limite izvorâte din lăcomie, invidie, frică și egoism. Doar că, așa cum ați spus, acest egalitarism este doar o ficțiune juridică. În fapt, egalitatea este doar pentru dulăii mari și puternici, nu și pentru căței, precum spunea Grigore Alexandrescu în binecunoscuta sa fabulă. Faptul că Nauru a recunoscut independența separatiștilor din Kosovo, Abhazia și Osetia de Sud a avut un impact politic minimal. De altfel, minora insulă-stat și-a și retras ulterior recunoașterile. Însă, faptul că SUA a recunoscut independența separatiștilor kosovari, iar Rusia pe cea a separatiștilor din cele două provincii georgiene a avut impact politic major, prin modificarea de facto a status-quo-ul regional. Așa cum am mai spus și cu altă ocazie, desfid orice separatism teritorial, indiferent cine îl orchestrează și pentru care motive! Dar asta nu înseamnă că nu înțeleg faptul că lumea în care trăim este guvernată de legități dure, cinice, în care scopul scuză mijloacele și interesul rămâne singura constantă a vieții politice. Precum spuneam într-un episod precedent al dialogului nostru, sistemul instituțional internațional construit după 1945 a avut ca scop protejarea ordinii westphaliene postbelice. El a fost expresia echilibrului de putere statuat între câștigătorii celui de-al Doilea Război Mondial. Echilibru rezultat prin contrabalansarea celor două mari blocuri militare, sovietic și occidental, care își disputau influența asupra restului lumii, reunit în mare parte în Mișcarea de Nealiniere. Pe cale de consecință, pentru plusul de voturi pe care le aduceau în Adunarea Generală a ONU, statele mici și mijlocii, aliniate sau nealiniate, erau extrem de importante și lumea întreagă era bombardată mediatic cu sloganuri despre principiile ordinii westphaliane, adică despre egalitarism, suveranitate, independență și non-intervenție în treburile interne ale altui stat etc. Așa se explică faptul că dictatorul sovietic Iosif Visarionovici Stalin a cerut ca toate republicile sovietice să participe individual la fondarea ONU, obținând, într-un final, acest statut doar pentru Ucraina și Belarus, care până în 1991 au votat de sine stătător, alături de URSS, în adunările forului internațional. După 1991, echilibrul a dispărut și o dată cu acesta importanța puterilor minore, lumea întrând, pentru vreo două decenii, sub deplină hegemonie americană, pe care unii au numit-o pax americana, iar alții unipolaritate. O pace hegemonică, indiscutabil, în care interesele corporatiste ascunse sub mantia excepționalismului american au pedepsit fără opreliște orice poziționare contrară. O pace în care rolul Americii de garant al ordinii westphaliene (sau de jandarm universal, cum în mod peiorativ a fost descris de criticii acestei perioade) s-a ciocnit de cosmopolitanismul corporatist desuveranizant, anti-westphalian, aruncând hegemonul într-o profundă contradicție ideologică, o contradicție ce s-a amplificat pe fondul deja existentelor linii de secesiune. Dar acesta este un alt subiect, pe care îl vom discuta cu altă ocazie. Ceea ce trebuie să reținem este că, la finalul existenței sale, unipolaritatea a dărâmat eșafodajul egalitarist, readucând în prim plan ideea imperială, a acelui big brother devenit big boss, ce stă la masă doar cu cei asemenea lui. Iată de ce sistemul internațional egalitarist este, din păcate, o ficțiune juridică. Iată de ce dreptul internațional este tot mai lipsit de consistență și de ce hotărârile instituțiilor juridice internaționale rămân fără efect atunci când vizează hegemoni și sunt cu celeritate aplicate atunci când îi pedepsesc pe cei mici și slabi. Și o spun cu îngrijorare, pentru că sprintul tehnologic va facilita dominația hegemonică și riscurile ca lumea să se transforme într-un teribil gulag sunt uriașe.
Ciprian Demeter: Într-o lume dominată de „Realpolitik”, microstatele par să practice un fel de „geopolitică a teatrului”, în care protocolul, steagul și ritualurile diplomatice servesc drept scuturi împotriva irelevanței.
Este această punere în scenă a suveranității o formă de rezistență filosofică împotriva nihilismului politic, care ar dicta absorbția celor mici de către cei mari?
Alba Popescu: Interesantă observația dvs. cu privire la „geopolitica teatrului”. Până la urmă, viața politică planetară este un teatru, în care actorii sunt statali și non-statali, câmpurile de bătălie se numesc teatre de operații, limbajul analitic abundă de referiri regizorale iar, ceremonialul, protocolul și eticheta șlefuiesc interacțiunile diplomatice. Și nu doar viața politică planetară este un teatru, ci și viețile noastre, ale tuturor, începând cu nașterea și sfârșind cu moartea, cele două evenimente majore puse sub semnul ceremonialului religios, al ordinii de precădere, al tradițiilor etc. Există însă o diferență între piesele de teatru jucate de unii și de alții. În cazul hegemonilor, actoria comportă decoruri și regii laborioase, așa cum sunt marile parade militare, menite să impresioneze națiunea și să descurajeze competitorii. În cazul microstatelor, aceste parade sunt simbolice și accentuează dimensiunea culturală, identitară. Și da, aceste parade și alte astfel de manifestări publice sunt forme de rezistență politică, națională și identitară a celor mici în fața tăvălugului hegemonic.
Ciprian Demeter: Majoritatea microstatelor supraviețuiesc prin exploatarea unor nișe juridice, devenind spații de excepție în care legile economice ale vecinilor nu se aplică, funcționând ca niște heterotopii foucaultiene.
În ce măsură aceste „spații-altfel” sunt necesare echilibrului geopolitic global, servind drept supape de siguranță pentru sistemul financiar și politic internațional?
Alba Popescu: În harta din Fig. 5 aveți distribuția coloniilor britanice în perioada victoriană. Adică la apogeul imperiului pe teritoriul căruia soarele nu apunea vreodată.
Fig. 5: Imperiul colonial britanic în secolul al XIX-lea
Remarcați cum britanicii și-au susținut prezența înaintată și dominația maritimă a lumii prin bazele navale construite în spațiile arhipelagice și pe coastele principalelor continente. O parte dintre aceste foste colonii, create special ca avanposturi, sunt astăzi microstate. Aspect valabil și pentru celelalte metropole, olandeză și franceză.
Așadar, ca să punctez în cheie geopolitică, există două mari categorii de microstate: continentale și maritime. Cele continentale sunt fie încapsulate (Vatican, San Marino, Andorra, Liechtenstein), fie au fațadă maritimă (Singapore, Monaco, Bahrain). Iar cele maritime sunt insulare (Nauru, Niue, Dominica, Saint Lucia etc) și arhipelagice (Malta, Singapore, Tuvalu, Marshall, Cook, Maldive etc). Microstatele continentale încapsulate, cu poziții intermediare, au funcțiune de state tampon – ca de pildă Andorra, întemeiată ca avanpost defensiv în Pasul Envalira, în sec. al VIII-lea, de către Carol cel Mare, regele francilor (Marca Hispanică). Cele insulare și continentale cu fațadă maritimă sunt spații de lateralitate geopolitică cu funcțiune de avanpost – spre exemplu Singapore și Bahrain. Geostrategic, microstatele sunt pivoți poziționați pe traseul unor coridoare de maximă valoare geostrategică și geopolitică precum: „inima” Imperiului Roman (Vatican), coridoarele ibero-pirineene (Andorra), punctul de sufocare maritimă Malacca (Singapore), bariera Caraibelor (Saint Kitts și Nevis, Antigua și Barbuda, Saint Vincent și Grenadinele, Barbados, Dominica, Saint Lucia), bariera inter-pacifică, esențială pentru echilibrul strategic al Pacificului (Marshall, Cook, Niue, Tonga, Tuvalu, Nauru, Palau, Micronezia). Iar, geoeconomic, unele microstate sunt coridoare de tranzit și chiar hub-uri geoeconomice, cel mai elocvent exemplu fiind Singapore. Altele, pentru a atrage investiții și protecție, s-au transformat în paradisuri fiscale și în spații exclusiviste pentru bogații lumii, precum este Principatul Monaco. Deci, da, aceste „spații-altfel” sunt componente ale echilibrului geopolitic global, cu valoare geostrategică excepțională. Și mai sunt și adevărate „barometre” geopolitice, întrucât statalitatea lor depinde esențial de stabilitatea mediului internațional. Cu alte cuvinte, aflându-se în dependență strategică față de un hegemon sau de o înțelegere hegemonică între competitori, aceste microstate își conectează statalitatea la stabilitatea status-quo-ului. În momentul în care status-quo-ul este contestat, statalitatea microstatelor este automat chestionată. Aspect verificabil în istoria lor zbuciumată.
Ciprian Demeter: Neutralitatea microstatelor este adeseori privită ca o alegere morală, dar poate fi interpretată și ca o absență a voinței de putere, o retragere din istoria mare pentru a conserva o prosperitate insulară.
Poate un microstat să posede o dimensiune etică în politica sa externă, sau este condamnat prin definiție la un egoism pragmatic pentru a-și asigura existența?
Alba Popescu: Neutralitatea este un privilegiu pe care puține state și-l permit, dar și o capcană, iar dimensiunea etică în politica externă este, de asemenea, o raritate. Neutralitatea, care ar trebui să fie, teoretic, direcția politică a statelor intermediare, fiind rezultatul mai degrabă al unui consens hegemonic decât al unei decizii politice interne, este extrem de volatilă. Și acesta întrucât, cu foarte mici excepții, neutralitatea a fost încălcată la cea mai mică schimbare a status-quo-ului. Să ne amintim de Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia și Danemarca, neutre la începutul celui de-al Doilea Război Mondial și de felul în care au fost ocupate de naziști. De aceea, statele evită neutralitatea pentru că sunt conștiente de efemeritatea sa. Există și excepții precum Elveția, unde concură pe lângă relief și poziție geostrategică și factorul non-statal al arhitecturii de putere globală, despre care vom vorbi cu altă ocazie. Prin urmare, neutralitatea liber-consimțită și bazată pe un calcul geopolitic și geostrategic corect nu este câtuși de puțin un semn de slăbiciune, din contră. Desigur, există și situațiile în care calculezi greșit, fie atunci când alegi să fii neutru în loc să te aliniezi, fie atunci când renunți la neutralitate și sfârșești prin „a cădea între scaune”, în odioasa zonă gri a centurilor de ruine. Situație în care te transformi fie într-un proxy, adică în carne de tun folosită de un hegemon împotriva altuia, fie în teatru de operații al hegemonilor. Din acest motiv, spun că neutralitatea este atât un privilegiu, cât și o mare capcană. De aceea, statele neutre transformate peste noapte în „piciorul scaunului vreunui hegemon”, precum spunea Ratzel, sfârșesc tragic. Și tot din această cauză, cel mai mare coșmar al unui stat izolat, fără aliați civilizaționali puternici și loiali, este neutralitatea. Analizați istoria interbelică a României și veți înțelege perfect ce spun. Cu atât mai mult cu cât, în cazul țării noastre, lipsa aliaților puternici și poziția geostrategică ingrată s-au coroborat cu o clasă politică coruptă până în prăsele și o iresponsabilitate guvernamentală vecină cu nebunia.
În cazul microstatelor, neutralitatea este specifică unor puteri soft de anvergură mondială precum Vatican, Andorra, Liechtenstein, Monaco, San Marino, care, în istoria lor, nu au fost nicidecum scutite de invazii, partiții teritoriale, schimbări forțate de regim, blocade maritime etc.
Cât privește etica în politica externă, episoadele istorice cu această încărcătură sunt punctuale și, implicit, foarte rare. Îmi amintesc de decizia salutară a statului român față de Polonia invadată de naziști și sovietici în septembrie 1939. Acela a fost un moment în care etica a învins frica. La fel cum a fost și condamnarea, de către Titulescu, în octombrie 1935, de la tribuna Ligii Națiunilor, a invadării Etiopiei de către Italia fascistă. Decizii care au costat România diktatul nazisto-horthist, ultimatumul sovietic și agresiunea bulgară, precum și viețile celor doi protagoniști principali, Armand Călinescu și Nicolae Titulescu. Un preț uriaș plătit de români pentru momente de profundă umanitate și onoare. Mă întreb ce alt stat ar fi procedat la fel, cunoscându-și vulnerabilitățile și efemeritatea angajamentelor externe? De aceea, politica externă este esențialmente un exercițiu de supraviețuire cât se poate de cinic, în care nu există moralitate, ci numai interese. Așa că, microstatele nu fac excepție. Ele și-au transformat exercițiul supraviețuirii în arta cointeresării. Altfel, ar fi dispărut demult de pe harta lumii.
Ciprian Demeter: Externalizarea apărării naționale către un vecin mai mare creează o relație de vasalitate modernă, mascată sub termeni de cooperare strategică și prietenie istorică. Din perspectiva filosofiei puterii, cum se modifică psihologia colectivă a unei populații care știe că supraviețuirea sa depinde în totalitate de bunăvoința sau interesul unui alt popor?
Alba Popescu: Depinde de gradul dependenței sau al vasalizării, dar și de determinismul climatic despre care v-am vorbit în dialogurile noastre anterioare. Pentru că există grade diferite de vasalizare, de la cel de colonie, la cele de teritorii autonome și dominioane. Tradițional, populațiile coloniilor nu au avut statut de cetățeni. Ele au fost „supuși”, trăitori cu obligații depline față de metropolă și lipsiți de drepturi politice și chiar sociale. Deșteptarea lor națională – a propos de versurile imnului nostru național – s-a produs târziu, în secolele XIX-XX, pe fondul declinului marilor imperii coloniale. Cu toate acestea, un anumit soi de fatalitate în fața sorții a rămas în mentalul lor. De aceea, chiar și în zilele noastre, statele foste colonii sunt slabe, cu administrații neperformante, măcinate de corupție și clanocrații ce înlocuiesc ineficiența administrativă. Spre deosebire de acestea, trăitorii în dominioane au avut drepturi cetățenești și și-au dezvoltat o conștiință politică cetățenească. Identitatea lor națională s-a dezvoltat firesc și conștiința istorică așișderea. Cei mai mari oponenți ai metropolelor sunt trăitorii fostelor dominioane. Un exemplu clasic este India, fost dominion britanic, astăzi un hegemon în devenire. Acestor aspecte li se suprapune determinismul climatic. Omul de munte are o psihologie diferită față de omul de câmpie și cel de coastă maritimă. Din acest motiv este greu să generalizezi. Sigur că dependența strategică te face submisiv, chiar fatalist, dar, pe de altă parte, te predispune la tranzacționism și la rezistență interioară. Statele vasalizate dezvoltă cele mai puternice forme de rezistență față de tot ceea ce aduce cu sine și reprezintă hegemonul. Este un mecanism psihologic specific oricărei populații supuse. Exemplul cel mai clar îl reprezintă africanii care, în secolele de dominație colonială, au dezvoltat o cultură extrem de puternică. Atât de puternică, încât a sfârșit prin a transforma metropolele. Uitați-vă la arta modernă occidentală și comparați-o cu artefactele tradiționale africane. Sau la ritmurile muzicii pop, sau la vestimentația „boho”. Peste tot abundă importurile culturale de pe continentul „negru”. Prin urmare, există submisivitate dublată de rezistență. Acel „da” scrâșnit și acea speranță că un alt hegemon, poate mai omenos, îl va înlocui pe arogantul nesătul de bogății care a pus stăpânire pe viețile celor vasalizați și pe destinele teritoriului în care s-au născut.
Anunțuri gratuite din Maramures