Articol disponibil în:
La Școala Gimnazială „Liviu Rebreanu” din Miercurea-Ciuc există un corp de clădire în care se află sala de sport și alte spații folosite de elevi, o clădire ale cărei probleme sunt mai vechi decât o mare parte dintre părinții copiilor care învață astăzi acolo și despre care autoritățile locale știu de aproape 30 de ani că are nevoie de intervenții serioase, însă pentru care, în tot acest timp, s-au găsit bani pentru studii, expertize, documentații și reparații parțiale, dar nu s-au găsit niciodată banii necesari pentru ca problema să fie rezolvată complet și definitiv.
Corpul respectiv a fost construit începând cu anul 1996 și recepționat în 1998, iar primele fisuri ar fi fost observate încă din anul 1999, la numai un an după ce clădirea fusese declarată terminată și primită de autorități, ceea ce arată că nu discutăm despre degradări apărute firesc după zeci de ani de utilizare, ci despre probleme care au apărut aproape imediat după recepție și care ar fi trebuit să determine încă de atunci verificarea proiectului, a execuției, a fundației, a modului în care a fost realizat drenajul și, mai ales, stabilirea răspunderii celor care au construit și au recepționat imobilul.
Într-un document din anul 2003 erau deja consemnate crăpături de până la trei centimetri în pereții despărțitori, unele întinse pe întreaga înălțime a acestora, precum și tasări ale pardoselii de până la șase centimetri, iar când, într-o clădire școlară relativ nouă, apar asemenea probleme, nu mai vorbim despre o zgârietură, despre o fisură superficială în tencuială sau despre o simplă imperfecțiune care poate fi acoperită cu puțin glet și lavabilă, ci despre o situație care trebuia tratată imediat și nu lăsată să fie transmisă de la o administrație la alta și de la o generație de elevi la alta.
Într-o administrație care funcționează normal, problema trebuia rezolvată în anul 1999 sau, cel târziu, în anul 2003, când clădirea era încă nouă, când se puteau verifica răspunderea proiectantului și a constructorului și când eventualele prejudicii puteau fi recuperate, nu după aproape trei decenii, când toată lumea vorbește despre bani publici care trebuie găsiți pentru repararea unei construcții care a prezentat probleme aproape din momentul în care a fost dată în folosință.
Au urmat însă ani de adrese, solicitări, documentații și promisiuni, iar în anul 2007 Consiliul Local Miercurea-Ciuc a adoptat o hotărâre prin care a aprobat studiul de fezabilitate pentru investiția denumită cât se poate de clar „Consolidare la sala de sport și sistematizare verticală în incinta Școlii Generale Liviu Rebreanu”, ceea ce dovedește că, încă de atunci, Primăria și Consiliul Local recunoșteau oficial că imobilul avea nevoie de consolidare și că problema nu era o invenție a unor părinți nemulțumiți, un zvon apărut pe rețelele sociale sau o exagerare făcută de presă.
Au trecut 19 ani de la aprobarea acelui studiu și este normal să întrebăm ce s-a întâmplat cu el, cât a costat, ce soluții tehnice propunea, de ce nu a fost urmat de proiect tehnic, autorizație și lucrări, cine trebuia să urmărească investiția și cine a decis că situația mai poate aștepta, pentru că un studiu de fezabilitate nu se comandă și nu se plătește din bani publici doar pentru a putea spune că administrația s-a ocupat de problemă, după care documentul să fie uitat într-un sertar până când expiră, devine inutil și trebuie refăcut din nou, tot pe bani publici.
În anii următori au mai existat solicitări și tentative de pregătire a unor intervenții, inclusiv în jurul anului 2014, însă clădirea nu a fost renovată complet, explicația fiind, în esență, aceeași pe care o auzim de fiecare dată când o investiție nu este considerată suficient de importantă pentru a fi dusă până la capăt: nu sunt bani sau nu sunt suficienți bani.
Bani au fost găsiți, totuși, câțiva ani mai târziu, când Primăria Miercurea-Ciuc a derulat un proiect important de reabilitare a Școlii Gimnaziale „Liviu Rebreanu”, cu o valoare totală care a ajuns la aproximativ 7,06 milioane de lei, proiect prin care au fost realizate lucrări de eficiență energetică, au fost modernizate instalațiile, a fost îmbunătățit sistemul de încălzire și au fost montate echipamente destinate reducerii consumului de energie, numai că această investiție nu a rezolvat problema corpului în care se află sala de sport și care prezenta fisuri și tasări de aproape două decenii.
Nu spunem că banii europeni destinați eficienței energetice puteau fi mutați după bunul plac pentru consolidarea clădirii, pentru că proiectele europene au reguli, obiective și cheltuieli eligibile foarte clare, însă este normal să întrebăm cum a fost posibil ca administrația locală să pregătească și să execute o investiție de peste șapte milioane de lei la această unitate de învățământ fără să pregătească, în paralel, o soluție completă pentru corpul care se degrada de ani întregi și despre care știa oficial, încă din 2007, că trebuie consolidat.
Cu alte cuvinte, o parte a școlii a fost renovată, eficientizată energetic și adusă la standarde moderne, în timp ce lângă ea a rămas un corp în care fisurile și tasările continuau să existe, iar această situație arată exact una dintre marile probleme ale administrației românești, în care se execută proiecte separate, se bifează indicatori, se fac recepții și se taie panglici, dar nu se privește instituția în ansamblu și nu se urmărește rezolvarea completă a problemelor ei.
În anul 2024, consolidarea sălii de sport apare din nou pe lista de investiții a municipiului, de această dată cu suma de 52.490 de lei, în timp ce în aceeași listă apăreau sume de ordinul milioanelor de lei pentru construirea unor săli de sport la alte unități de învățământ din oraș, iar această comparație nu dovedește singură existența unei discriminări și ar fi incorect să susținem așa ceva doar pe baza unor poziții bugetare, însă diferența dintre sume este atât de mare, iar întârzierea de la „Liviu Rebreanu” este atât de lungă, încât administrația are obligația să explice public de ce, pentru unele investiții, au putut fi mobilizate milioane de lei, în timp ce pentru o clădire cu probleme cunoscute de aproape 30 de ani au fost găsite, din nou, doar sume pentru studii și expertize.
Ulterior, a fost realizată o nouă expertiză tehnică, iar rezultatele acesteia au arătat că situația nu putea fi rezolvată doar prin zugrăvirea pereților sau acoperirea fisurilor, clădirea fiind încadrată în clasa de risc seismic III și fiind recomandate lucrări care presupun desfacerea unor pereți nestructurali, refacerea pardoselii și a plăcii din beton armat, repararea tencuielilor, executarea unor lucrări de izolare și drenaj, refacerea sistemului de evacuare a apei și protejarea zonei din jurul construcției.
Expertiza nu ar fi indicat existența unui pericol iminent de prăbușire, însă pentru o școală standardul nu poate fi acela că imobilul „încă nu cade”, pentru că părinții își trimit copiii la școală cu convingerea că toate spațiile sunt sigure, verificate și întreținute corespunzător, nu cu speranța că o clădire cunoscută de aproape trei decenii ca având fisuri și tasări va mai rezista încă un an.
În urma verificărilor și a degradărilor constatate, activitățile sportive din sală au fost suspendate, două grupuri sanitare au fost scoase din folosință și a fost luată în calcul inclusiv relocarea temporară a unor elevi, ceea ce arată că problema nu mai putea fi ascunsă, amânată sau prezentată drept o simplă defecțiune minoră, ci începuse să afecteze direct desfășurarea activității școlare.
În primăvara anului 2026, primarul municipiului, Korodi Attila, declara că noul studiu de fezabilitate nu va putea începe mai devreme de luna iulie, iar aici apare una dintre cele mai greu de explicat situații din întreaga poveste: în anul 2007 a fost aprobat un studiu de fezabilitate pentru consolidarea sălii, iar în anul 2026, după 19 ani, administrația ajunsese din nou în punctul în care trebuia să înceapă un alt studiu de fezabilitate pentru aceeași clădire și pentru aceeași problemă.
După studiul de fezabilitate urmează proiectul tehnic, avizele, autorizația de construire, identificarea finanțării, procedura de achiziție publică și abia apoi lucrările, ceea ce înseamnă că renovarea completă nu era aproape de începere, chiar dacă, în documentele bugetare ale municipiului din mai 2026, apărea suma de 292.000 de lei la un obiectiv denumit surprinzător „Finalizarea lucrărilor de consolidare sală de sport și sistematizare verticală la Școala Gimnazială Liviu Rebreanu”.
Este normal să întrebăm ce lucrări urmau să fie „finalizate” dacă noul studiu de fezabilitate nu fusese încă realizat, proiectul tehnic nu era gata, autorizația de construire nu exista și nu fusese prezentat public un contract de execuție pentru consolidarea completă, iar faptul că poate fi vorba despre o denumire veche, preluată automat într-un tabel bugetar, nu înlătură obligația Primăriei de a explica exact pentru ce sunt cei 292.000 de lei, cât din această sumă este destinat studiilor, cât proiectării, cât reparațiilor și dacă există sau nu bani pentru executarea consolidării propriu-zise.
O sumă introdusă într-un tabel nu înseamnă automat că renovarea este finanțată, la fel cum un studiu nu înseamnă proiect, un proiect nu înseamnă contract, un contract nu înseamnă lucrare finalizată, iar după aproape 30 de ani elevii și părinții au nevoie de mai mult decât de încă o poziție bugetară și de încă o promisiune.
În această vară a apărut, totuși, o noutate importantă, pentru că, la sfârșitul lunii iunie, reprezentanții școlii și ai părinților au mers la Primăria Miercurea-Ciuc și au cerut găsirea unei soluții urgente, după care viceprimarul municipiului a venit la școală, a văzut direct starea degradată a clădirii, iar administrația ar fi urgentat suplimentarea fondurilor și ar fi deblocat o parte din banii necesari unor reparații.
Pentru efectuarea acestor intervenții a fost contactat constructorul care s-a ocupat anterior de renovarea clădirii principale, iar lucrările ar urma să fie realizate în cursul lunii august, după ce firma finalizează alte proiecte pentru care termenul a fost scurtat, obiectivul imediat fiind ca elevii și angajații să poată începe noul an școlar în condiții normale.
Trebuie spus foarte clar, însă, că banii disponibili acum reprezintă doar o parte din suma necesară și că lucrările anunțate pentru luna august sunt reparații urgente, menite să asigure condiții normale de studiu și de muncă, nu renovarea totală a clădirii, despre care informațiile existente arată că trebuie realizată în întregime, după modelul clădirii principale, atunci când vor fi asigurate fondurile necesare.
Este bine că Primăria a reacționat, este bine că reprezentanții părinților au insistat, este bine că un reprezentant al administrației locale a venit să vadă situația și este bine că au fost deblocați măcar o parte dintre bani, dar aceste reparații nu trebuie prezentate public drept rezolvarea definitivă a unei probleme care durează de aproape 30 de ani, pentru că una este să repari urgent anumite spații, astfel încât școala să poată începe în condiții normale, și cu totul altceva este să consolidezi și să renovezi complet o clădire care prezintă degradări încă de la sfârșitul anilor ’90.
De aceea, Primăria Miercurea-Ciuc trebuie să spună public cât costă reparațiile din august, ce anume se va repara, cine execută lucrările, în baza cărui contract, prin ce procedură a fost selectat constructorul, dacă intervențiile rezolvă măcar o parte dintre cauzele degradării sau doar efectele vizibile și, mai ales, dacă sala de sport va putea fi redeschisă, dacă grupurile sanitare vor putea fi folosite din nou și dacă anul școlar va începe fără relocarea unor clase.
Tot administrația trebuie să prezinte un calendar pentru renovarea completă, să spună când va fi realizat noul studiu de fezabilitate, când va exista proiectul tehnic, care este valoarea estimată a consolidării, de unde vor proveni banii și în ce an vor începe efectiv lucrările mari, pentru că, după trei decenii, nu mai este suficient să ni se spună că problema este cunoscută, că se caută soluții sau că vor exista bani atunci când situația bugetară va permite.
Copiii care au văzut primele fisuri în anul 1999 sunt astăzi oameni maturi și este foarte posibil ca unii dintre ei să își trimită acum propriii copii la aceeași școală, în timp ce clădirea are în continuare nevoie de renovarea despre care autoritățile discutau încă dinainte ca actualii elevi să se fi născut.
S-au schimbat primari, viceprimari, consilieri locali, directori, funcționari și generații de elevi, s-au comandat documentații, s-au aprobat studii, s-au trecut sume în buget și s-au făcut promisiuni, însă clădirea a rămas acolo, cu aceeași problemă transmisă de fiecare administrație celei care a urmat.
După aproape 30 de ani, nu mai vorbim despre o simplă întârziere, ci despre un eșec administrativ în care nimeni nu pare să fi fost răspunzător pentru faptul că o problemă apărută imediat după recepția clădirii nu a fost rezolvată nici până astăzi.
Este bine că se fac acum reparații și este corect să recunoaștem orice pas înainte, însă povestea nu trebuie închisă după ce se repară câteva încăperi, se refac niște pardoseli sau se acoperă niște fisuri, pentru că elevii de la Școala „Liviu Rebreanu” nu au nevoie de încă o soluție temporară care să împingă problema cu încă cinci sau zece ani mai departe, ci au nevoie ca această clădire să fie renovată complet, consolidată și făcută sigură.
Nu peste alți 30 de ani, ci acum.
Anunțuri gratuite din Maramures