S-a născut la Tălmaciu, în județul Sibiu, iar astăzi lucrările sale se regăsesc în galerii din Oxford, Londra și Tokyo, dar și în colecția privată a Regelui Charles al III-lea. În spatele succesului se ascunde însă o poveste impresionantă despre curaj, suferință și perseverență. Într-un interviu acordat Tribuna, artistul Bogdan Mihai Radu vorbește despre copilăria petrecută în județul Sibiu, despre oamenii care i-au schimbat destinul și despre drumul care l-a purtat de la dealurile Tălmaciului până pe cele mai importante scene ale artei internaționale.
Care sunt imaginile, culorile sau peisajele din copilăria petrecută în zona Sibiului care se regăsesc și astăzi în lucrările tale?
Peisajul copilăriei este fundalul multora dintre pânzele mele. Revin des la dealuri, la trecerile dintre primăvară și toamnă și, mai ales, la verde. Am fost mereu convins că există un verde al Transilvaniei – un verde specific, cu o intensitate pe care nu am mai găsit-o nicăieri în lume și care mi s-a întipărit în retină. Dar, în egală măsură, m-au marcat și peisajele austere, aproape dezolante. În școala generală, la Tălmaciu, spre finalul perioadei comuniste, mergeam la faimoasele munci agricole, la culesul porumbului.
Pe atunci mă fascinau câmpurile de după recoltare: pământul gol, resturile rămase în urmă care, odată cu venirea toamnei, se degradau, deveneau compost și reintrau în pământ. Era o lecție vizuală simplă, dar profundă, despre ciclul vieții, despre transformare și timp. Cred că slăbiciunea mea sunt peisajele dramatice, austere. Toate aceste stări, de la verdele crud până la nuanțele pământii, sunt vii în memoria mea și se traduc direct în atmosfera lucrărilor mele actuale.
Când ai simțit pentru prima dată că pictura nu este doar o pasiune, ci drumul pe care îl vei urma în viață?
Cred că am știut-o dintotdeauna, chiar înainte să pot defini ce înseamnă o carieră artistică. Copil fiind, vedeam că desenele și acuarelele mele nu rămâneau în blocul de desen; erau admirate și dorite de rudele, vecinii și prietenii familiei. Faptul că cei din jur se mândreau cu talentul meu mi-a dat o încredere timpurie extraordinară. Deși nu aveam informații despre mecanismele lumii artei, aveam proiecții foarte clare: mă vizualizam expunând în galerii mari. Un vis concret din tinerețe era să am un tablou expus în galeria de artă de pe pietonala din Sibiu.
Pentru mine, acel spațiu era simbolul suprem al reușitei. Când am ajuns să expun și chiar să vând acolo, am simțit o mândrie de nedescris. Tot din acea perioadă timpurie, o amintire dragă este legată de Tălmaciu. Tatăl meu lucra la Primărie și, deși inițial își dorea o meserie mai predictibilă pentru mine, a venit un moment în care instituția mi-a achiziționat câteva lucrări. A fost o validare uriașă în comunitate, dar și un sprijin financiar vital atunci când aveam cea mai mare nevoie de bani pentru pânze, culori și rame. Privind în urmă, nu a fost doar o pasiune; a fost o vocație care s-a cerut trăită.
Ai avut persoane sau profesori din Sibiu care ți-au influențat parcursul artistic?
Nimeni nu reușește singur în artă, iar eu am avut oameni-îngeri la fiecare colț de drum. Dincolo de mama, care a crezut în mine orbește, primul meu mentor informal a fost vecinul nostru, Nenea Lulu. Eram fascinat de felul în care desena și dădea viață foii de hârtie. Apoi, profesorul de desen din Tălmaciu, domnul Marica. M-a descoperit întâmplător, trecând pe lângă curtea noastră unde eu pictam. A intrat, m-a încurajat și a început să mă provoace la școală cu exerciții speciale. La liceul din Sibiu, sprijinul a continuat: profesoara Sorina Chira mi-a pus la dispoziție atelierul școlii după ore, profesorul de germană Lars Schneider mi-a oferit încredere totală, iar colega mea, Carmen, a fost cea care mi-a deschis ușa primei expoziții la Casa Franceză.
Dar un rol uriaș l-a avut bunicul meu. Avea o bibliotecă impresionantă în Tălmaciu, într-o casă veche, boierească. Printre cărțile lui am dat peste albumele cu peisajele lui John Constable. Cerurile lui m-au marcat definitiv. Este incredibil cum viața s-a așezat în așa fel încât astăzi locuiesc chiar în Marea Britanie, în universul vizual pe care bunicul mi-l arăta în album
Ai expus la Londra, Tokyo și Oxford, iar lucrările tale se află în colecții importante. Te simți astăzi un artist român, un artist britanic sau un artist sibian care a cucerit lumea?
Succesul de la Oxford din 2018, urmat de coperta catalogului de la Tokyo, a fost o validare uriașă, care mi-a demonstrat că arta mea vorbește o limbă universală. De aceea, mi-e imposibil să aleg o singură etichetă. Sunt sibian, sunt român și sunt britanic în aceeași măsură. De fapt, cred că Marea Britanie m-a adoptat atât de ușor pentru că fusesem „pregătit” pentru ea încă din copilărie. Mama și bunicii mei lucrau la fabrica de ață din Tălmaciu, o fostă investiție englezească. Acolo am văzut prima dată ce înseamnă magia culorilor, urmărind cum se vopseau firele în nuanțe spectaculoase.
Bunicul meu locuia într-o vilă construită tot de inginerii englezi ai fabricii și își amenajase curtea ca un mic parc britanic, plin de flori și alei cochete. Când m-am mutat în Marea Britanie și am văzut peisajele de aici, nu m-am simțit un străin. Am avut o senzație profundă de familiaritate. Grădinile Londrei erau, de fapt, grădina bunicului meu de la Tălmaciu. Cercul s-a închis. Sunt un artist transilvănean care a primit cetățenie britanică, dar care își poartă rădăcinile oriunde pictează în lume. Astăzi nu mă consider un artist care „a cucerit lumea”, ci un artist recunoscător, care a plecat din Transilvania și a învățat să picteze punți între culturile care l-au format.
Ai vorbit în trecut despre perioada extrem de dificilă prin care ai trecut în 2010. Dacă simți că poți vorbi despre acest capitol, cât de mult te-a schimbat acea experiență?
Anul 2010 a fost momentul în care viața mea s-a frânt și s-a reconstruit pe alte baze. Mai trecusem printr-o încercare similară în 2002, însă cea de-a doua a fost o prăbușire aproape totală. Trei ani de spitalizare, dintre care doi ani de paralizie. Când singurul
lucru pe care îl poți mișca este capul, perspectiva asupra existenței se schimbă radical. Faptul că am continuat să pictez cu pensula strânsă între dinți nu a fost ambiție, ci instinct de supraviețuire. Arta a fost puntea mea către lumea celor vii într-o perioadă în care oscilam zilnic între rugăciuni pentru vindecare și dorința de a se sfârși totul. Am ieșit din acea experiență complet transformat – mai credincios, mai conștient de valoarea timpului, dar și cu o geografie interioară marcată de frici și atacuri de panică pe care le accept ca parte din mine. Dincolo de sechele, marea mea realizare este recunoștința. Sprijinul incredibil al oamenilor, campaniile de presă și solidaritatea comunității de atunci mi-au demonstrat că nimeni nu se salvează singur. A fost o lecție dură despre fragilitatea umană, dar și despre miracolul care se produce atunci când spiritul refuză să cedeze în fața corpului
Spuneai că te luptai cu teama de eșec și cu anxietatea. Ce ai simțit când ai ajuns la Oxford și ai văzut că lucrările tale atrag atenția publicului?
Anxietatea are un mod cinic de a-ți spune că nu ești suficient de bun, iar teama de eșec te paralizează uneori mai rău decât o boală fizică. Când am aterizat la Oxford, în 2018, purtam toate aceste nesiguranțe în bagaj. Să expun acolo a fost un act de curaj, dar să văd oamenii oprindu-se în fața pânzelor mele, analizându-le cu un interes real, a fost copleșitor. Câștigarea Marelui Premiu în acel an nu a fost doar o bifă profesională, ci o eliberare psihologică uriașă. A fost momentul în care am realizat că publicul nu îmi vedea fricile sau trecutul medical pe pânză, ci doar arta pură. Acea recunoaștere internațională a funcționat ca un reflector care a alungat, cel puțin pentru o vreme, toate umbrele și dubiile pe care le aveam față de propriul meu talent. Mi-a demonstrat că limbajul culorilor mele este universal.
Ai ajuns la Tokyo ca invitat special și ai împărțit această calitate cu Dalai Lama. Te-ai gândit vreodată, în copilărie, că vei trăi un asemenea moment?
Nu, nu aveam cum să anticipez o asemenea traiectorie. În copilărie, orizontul meu era simplu și curat: natura de acasă și dorința de a picta. Japonia nu exista pe harta visurilor mele de atunci, fiindcă mi se părea imposibil de atins.
Momentul Tokyo a fost o bornă de hotar. Când ești pus într-un asemenea context internațional, alături de o personalitate spirituală uriașă precum Dalai Lama, primul instinct nu este să te mândrești, ci să privești în urmă. M-am gândit instantaneu la toate obstacolele pe care le-am depășit și la oamenii care m-au salvat când mi-a fost cel mai greu. Această invitație specială a fost, de fapt, o scrisoare de mulțumire de la viață. Am simțit o recunoștință profundă pentru mama, pentru profesorii mei și pentru faptul că o pasiune născută într-un sat din Transilvania a reușit să emoționeze publicul de la celălalt capăt al lumii. A fost un cadou pe care l-am primit cu brațele deschise.
Puțini artiști se pot lăuda că au o lucrare în colecția privată a Regelui Charles al III-lea. Cum ai aflat că una dintre picturile tale a ajuns în colecția regală și ce ai simțit în acel moment?
Este o poveste care a crescut în mine ani de zile. Întotdeauna am simțit o profundă admirație pentru felul în care Regele Charles vorbește despre Transilvania; uneori, ascultându-l în interviuri, aveam senzația că prețuiește aceste locuri cu mai multă căldură decât mulți dintre noi. După succesul de la Oxford, mi-am propus un scop clar: să-i dăruiesc o pânză care să poarte spiritul pământului nostru. Momentul de cotitură a fost prezența unei lucrări personale în cadrul expoziției anuale de la Royal Academy of Arts din Londra. Fiind o instituție aflată sub patronajul Casei Regale, am simțit că visul prinde contur și am avut curajul să-i împărtășesc această dorință ambasadorului României la Londra Excelența Sa, doamna Laura Popescu.
Datorită diplomației și bunăvoinței sale, tabloul a trecut porțile Palatului Buckingham. Însă adevărata uimire a venit când am primit scrisoarea oficială semnată de Rege. Rândurile sale, pline de aceeași afecțiune sinceră pentru România, au transformat totul într-un moment de neuitat. Am simțit o recunoștință imensă. Faptul că am așteptat mai bine de un an până să vorbesc public despre asta arată că gestul a fost pur, născut din respect, nu din dorința de publicitate. Pentru copilul din Tălmaciu, gândul că o lucrare de-a sa trăiește acum în colecția regală britanică este o bucurie sufletească imensă.
Dacă i-ai putea arăta astăzi Regelui Charles un singur loc din județul Sibiu care te-a inspirat ca artist, care ar fi acela și de ce?
Fără dubiu, l-aș duce la Tălmaciu. Poate nu este primul loc pe care cineva îl asociază cu traseele turistice clasice din Sibiu, dar pentru mine este esența poveștii mele. L-aș așeza în fața acelei panorame unice, unde dealurile Transilvaniei se întâlnesc cu Munții Făgărașului sub un cer imens. Știu că Majestatea Sa pictează, fiind un pasionat al acuarelei, și sunt convins că acea lumină specifică și acele reliefuri i-ar oferi inspirație pentru multe lucrări. Dar i-aș arăta și un loc cu o semnificație istorică aparte pentru amândoi: vechea fabrică din Tălmaciu, ridicată de englezi la începutul secolului trecut. I-aș povesti despre comunitatea britanică de atunci și despre o istorie prea puțin cunoscută: fabrica era atât de modernă încât avea chiar și un teren de tenis pentru angajate, probabil unul dintre primele terenuri de tenis feminin din zonă.
Ca monarh britanic îndrăgostit de Transilvania, cred că ar fi fascinat de această prezență istorică a conaționalilor săi chiar în locul unde eu am copilărit. Desigur, la plecare, o oprire la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu ar fi obligatorie. Este o mândrie nu doar pentru noi, ci pentru întreaga Europă de Est. Adevărul este că județul Sibiu are atât de multe de oferit încât timpul nu ne-ar ajunge. Însă dacă ar fi să-i rezum rădăcinile mele, ele s-ar traduce prin peisajele din Tălmaciu, memoria acelei fabrici britanice și mândria culturală a Sibiului. Înainte de Londra, Oxford sau Tokyo, a existat acel copil care privea munții și visa să pună lumea pe pânză.
Anunțuri gratuite din Maramures