Volumul „Femeile din Sfântu Gheorghe. Poveşti de viaţă, tradiţii şi lumina care nu se stinge”, semnat de Andreea Mosila și Mira Bălan și publicat la Editura Ideea Europeană, a fost lansat astăzi, la Muzeul de Etnografie și Artă Populară Tulcea.
La evenimentul cultural au participat reprezentanți ai comunității ucrainene locale, Uniunii Ucrainenilor din România, Asociației Vocea Ucraineană Tulceană, dar și ai membrilor din Grup vocal fondator „Zadunaiska Sici” Tulcea al UUR Tulcea.
Volumul Femeile din Sfântu Gheorghe este o lucrare de istorie orală și memorie comunitară care aduce în prim-plan vocile femeilor în vârstă din satul Sfântu Gheorghe, unul dintre cele mai izolate și fragile spații umane ale Deltei Dunării. Cartea reunește douăsprezece povești de viață, construite pe baza unor interviuri realizate pe parcursul mai multor ani, în care experiențele personale se împletesc cu tradițiile locale, munca invizibilă a femeilor, ritualurile de familie, limbajul afectiv al comunității și transformările sociale ale secolului XX și ale începutului de secol XXI.
Prezentarea autoarelor cărții „Femeile din Sfântu Gheorghe. Povești de viață, tradiții și lumina care nu se stinge”
Andreea MOSILA este doctor în Securitate Globală, cercetător și cadru didactic universitar. Și-a obținut titlul de doctor cu o teză care pune în discuție relația dintre schimbările climatice și securitatea comunităților din Delta Dunării. A contribuit, prin activitatea în cadrul diverselor structuri ale NASA (Administrația Națională Aueronautică și Spațială) la reușita misiunilor planetare. Predă cursuri de securitate globală, securitate umană, politici spațiale și drept spațial.
Mira BĂLAN este un adevărat lider comunitar, cu implicări multiple în viața socio-culturală a satului, dar nu numai. Iubitoare de oameni, din prisma meseriei și vocației de asistent medical, dar și a tradițiilor ucrainene locale, Mira se implică activ în tezaurizarea patrimoniului material și imaterial, înregistrând cu consecvență fragmente de istorie orală și folclor și depunând eforturi în conservarea bunurilor culturale – elemente ale memoriei colectivității din care face parte. În același timp, a susținut și susține activități de voluntariat și activism civic, printre care amintim: Radio Civic Sfântu Gheorghe, Asociația Informală a Vocilor pentru Incluziune, implicare în criza refugiaților la Vama Isaccea, colectări de bunuri pentru persoanele aflate în nevoie, acțiuni de menținere a tradițiilor, prin implicarea copiilor.
Pentru că identitatea ucrainenilor este intrinsec legată de cântec, așa cum veți descoperi pe tot parcursul cărții, în continuare, Grupul vocal fondator „Zadunaiska Sici” va interpreta un scurt moment artistic, recuperând astfel sonor povești de viață, de demult. * Moment artistic susținut de Grupul vocal fondator „Zadunaiska Sici”
Succintă prezentare a cărții, realizată de Alexandru Chiselev, cercetător la Muzeul de Etnografie și Artă Populară Tulcea
„Poate că nu întâmplător, volumul este deschis simbolic de următoarea dedicație: „Să nu se tăvălească pe jos după moartea noastră.” Prin aceste cuvinte pline de sens, esența prezentei cărți, care reunește douăsprezece mărturii despre viața unor femei simple din Sfântu Gheorghe, este de a conserva memoria comunitară și patrimoniul cultural local și de a aduce recunoștință vocilor tăcute din această localitate deltaică, dar și universului feminin de pretutindeni care susține familia și comunitatea. Astfel, cu ajutorul acestui instrument vor rămâne înscrise pentru posteritate vocile doamnelor Zoia Trofimov, Speranța Bălan, Valentina Alexandru, Agafia Moldoveanu, Olimpia Voicu, Pelaghia Varenic, Liliana Nichita, Marigula Ignat, Eugenia Ivanov, Xenia Cacencu, Olga Apostol și Paraschiva Șmira. Sunt convins că aceasta este doar o deschidere, un pas, o perspectivă în ceea ce privește prezervarea moștenirii culturale și a cunoașterii locale.
Protagoniste ale cărții de față și a proprii lor vieți, aceste femei din Sfântu Gheorghe își trăiesc existența cu demnitate, cu trudă, între momente de fericire și tragedie, între cotidian și festiv. Fiecare dintre ele recompune o filă a patrimoniului cultural și continuă să existe, prin acest intermediu, chiar și postum. Vocile și poveștile nu pot și nu vor fi astfel uitate.
Zoia Trofimov (decedată) aduce în discuție ideea de datorie morală de a păstra și de a oferi. Cămașa primită în dar de la nana Savencu, moașa satului, devine o moștenire transmisă în familie, iar pentru a respecta ultima dorință a acesteia, i-a cusut o altă ie pentru ultimul drum, din cea mai simplă pânză, dar cu cele mai „simțite motive”. La rândul ei, a fost înmormântată în costum tradițional: „Tu ai să-mi cumperi o ie, că altfel nu mai am cu ce să plec!” i-a spus Mirei. Și Mira i-a îndeplinit dorința.
Speranța Bălan (decedată), marcată de o profundă spiritualitate populară, reconstituie, prin povestea sa, cadrul festiv al sărbătorilor de iarnă, dar nu numai. Vecera, Ajunul Crăciunului pe stil vechi, este o sărbătoare identitară totală, cu alimente pregătite cu rost (kukea, ozvar). Dar poate că cea mai simbolică acțiune este schimbarea colacului de sus, de la o casă la alta, care leagă astfel întregul neam. Colacul de jos, al casei, trebuie să se reîntoarcă acasă. Cum spunea Speranța, „atât cât se va mai duce colacul, va fi lumea.”
Valentina Alexandru scrie cu acul și ața povești și rezistă greutăților vieții. Învățând de la mama ei, Ștefana Moldoveanca, arta cusutului, și-a găsit alinare în această îndeletnicire, după moartea soțului. „Cum ți-e cusută ia, așa ți-e și viața”, conchide profund Valentina. Într-o lume fără control asupra deciziilor, femeile și-au creat un spațiu de expresie și de refugiu în care puteau alege: motive, culori. Puteau crea.
Agafia Moldoveanu este exponenta gospodinei desăvârșite, care susține casa, familia, drămuiește, conservă, transformă, hrănește, susține. „Să nu se piardă ideea că femeia ține casa. Nu din vorbe, ci din fapte. Că ea știe când să semene, când să adune, când să pună pe foc și când să aștepte. Femeia e ca o cămară bună: nu face zgomot, dar îți salvează viața la nevoie.”
Olimpia Voicu s-a reinventat, s-a vindecat și a fost ascultată, prin voce și cântec vechi. A cântat în bucătărie, în biserică, în curtea casei, în fața oglinzii. A cântat și la înmormântări, unde puține femei mai știu cum se plânge ca pe vremuri. Nu cu urlet sau lamentație, ci cu poezie tristă și profundă, rostită în ritm, cu rost. „Am plâns-o pe mama cântând. N-am știut altfel să-i spun ce-a fost în mine.”
Pelaghia Varenic este un reper cultural al satului, fiind depozitara unei cunoașteri locale din ce în ce mai difuze (rețete, practici, gesturi ș.a.). Își amintește, cu drag, sărbătorile și, în special, Vecera, sărbătoarea care leagă întreg neamul în viață, dar și pei cei din Lumea de Dincolo.
Liliana Nichita vorbește despre adaptarea într-un spațiu necunoscut și despre provocările unei asistente medicale din Moldova, repartizate la Sfântu Gheorghe. De asemenea, viața ei, după pensionare și plecarea din localitate, arată că lucrurile aparent banale, precum construirea unui solar, aduc liniște, rost și bunăstare familiei.
Marigula Ignat (decedată) a avut o viață încercată. Primul iubit s-a înnecat. Câte familii deltaice nu au trecut prin această tragedie, traumă? Și nu s-a mai măritat niciodată cu adevărat. Dar, deși n-a făcut nuntă, a frământat colaci pentru alte mirese, a cântat pentru nuntași și miri. „Să se lege nunta, ca o împletitură de colac. Să nu se rupă nici la vânt, nici la apă, nici la vorbă rea.”, spunea Marigula.
Eugenia Ivanov, ca multe alte neveste de pescar, a fost nevoită să se gospodărească singură, având în vedere că soții erau plecați uneori mai multe zile la rând. „Să nu fie nici slugă, nici surdă, ci să se asculte unul pe altul.” este povața ei cu privire la căsnicie.
Xenia Cacencu își amintește cu exactitate satul de altădată, cu rostul și rânduiala fiecărei zile. Rememorează sărbătorile pascale, Paștele Morților, dar și cum conviețuiau oamenii și cum preluau și adaptau anumite elemente de patrimoniu. „La grecoaicele Catrachilis ne duceam să vedem modele. Femei frumoase, elegante. Aveau alte gusturi. Le mai schimbam puțin și le făceam de-ale noastre.”
Olga Apostol (decedată), a prins rădăcini aici, deși a venit din alt sat. După ce a rămas văduvă, la 45 de ani, a preluat și activitățile masculine ale gospodăriei, construind, reparând acoperișul și asigurând toate cele necesare copiilor. A menținut vie rețeaua de femei din jurul ei, o adevărată formă de solidaritate feminină. Mergeau la cules împreună, făceau conserve la comun, se ajutau la curățenie înainte de Paște. Se împrumutau cu alimente. Nu se cerea nimic înapoi, se știa că roata se întoarce.
Paraschiva Șmira (decedată), originară din Dunavățu de Jos și stabilită în Sfântu Gheorghe după căsătorie, a trecut cu demnitate prin perioade și condiții grele: război, foamete, sărăcie, tifos. A muncit și și-a petrecut viața cu rost și în rugăciune. „Uneori, noaptea, mă scol și mă uit pe geam. N-aud nimic. Dar simt că trebuie să spun o rugăciune pentru cineva. Poate pentru mine. Poate pentru altcineva. Nu știu. Doar spun.”, a afirmat, în cadrul lansării de carte, Alexandru Chiselev, cercetător la Muzeul de Etnografie și Artă Populară Tulcea.
Anunțuri gratuite din Maramures