Trecând prin Bistrița, m-am întâlnit, cum era și firesc, cu poetul și părintele Ioan Pintea, discipolul de suflet al lui Nicolae Steinhardt, aflat într-o perpetuă mișcare.
Părintele Pintea a participat la toate manifestările organizate de neobositele mele gazde, scriitorii Ionela-Silvia Nușfelean și Olimpiu Nușfelean, dar și la altele, ce s-au desfășurat în acea perioadă în inima Năsăudului. În tot acest timp nu și-a neglijat nici misiunea.
M-a mirat nu atât hărnicia slujitorului bisericii, cât omniprezența sa.
Părintele Ioan Pintea, care printre altele e și directorul Bibliotecii „George Coșbuc” din Bistrița-Năsăud, funcționează ca un veritabil ceas elvețian, împărțindu-și timpul cu o precizie milimetrică. M-a mirat că un preot ortodox poate avea atâta rigoare. Domnia sa părea să aibă timp pentru toate, și să slujească la biserică, și să participe la manifestări, ba să se și întâlnească cu oaspeții la un pahar de socată.
L-am urmărit în Proximități și mărturisiri, cartea sa apărută la Polirom, mergând pe urmele lui Nicolae Steinhardt, dar și pe propriile sale urme, al căror labirint duce spre credință, spre har și spre poezie. Domnia sa nu e un habotnic, ci un discipol al părinților din Pateric, ce se îndreaptă spre înțelepciune și har, fără însă a neglija lucrurile lumești și, mai cu seamă, literatura.
Iată cât de frumos sună un poem de-al său, o elegie închinată părinților Anchindim și Floarea: „e o situație de-a dreptul grandioasă/ din care nu există ieșire/ mă bucur din toată inima/ sunt de-a dreptul uluit/ pentru că acești grauri/ cântă deodată cu noi/ bătrânețea și sfârșitul// e un fenomen nemaiîntâlnit/ ocazia aceasta unică/ norocul acesta rarisim/ să putem cânta/ în grădina din runc/ împreună cu graurii/ bătrânețea și sfârșitul/ ah!, ce n-aș da/ să fi cunoscut de tânăr/ câte ceva despre viața lor/ eram cu siguranță mult mai câștigat/ în ceea ce privește/ bătrânețea si sfârșitul// acum e târziu/ și totuși/ faptul că putem cânta împreună/ cu graurii/ mă consolează grozav/ și trebuie să recunosc/ e o situație de-a dreptul grandioasă/ bătrânețea și sfârșitul.”
E înduioșător acest cântec al părintelui Ioan Pintea. Plin de duh și de înțelegere față de ființa umană.
Mergând pe urmele sale lăsate în Jurnal, am dat peste un splendid comentariu legat de poemul Kevin și mierla al poetului irlandez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Seamus Heaney. Heaney preia o legendă a literaturii și spiritualități poporului său, la care adăugă câteva podoabe stilistice nesemnificative. De fapt, nici nu ar fi avut ce adăuga. Povestea mitică, în sine, e o bijuterie, privind compasiunea și legătura între suflet, rugăciune și natura înconjurătoare, pătrunsă până-n ultima ei celulă de suflul dumnezeirii.
Părintele Ioan Pintea citează poemul în întregime în predica după Vecernia de sâmbătă seară, ca pe un „text de inspirație divină”, cum spune el, apoi vorbește despre Sf. Kevin și în predica pe care o ține Duminica în fața enoriașilor.
Câtă frumusețe, câtă splendoare.
O astfel de predică ar trebui, poate, să fie ținută, la Sagrada Familia de însuși Sfântul Părinte Papa Leon al XIV-lea, suveranul Vaticanului, în lăcașul unde lumina Sfântului Duh își face simțită prezența prim minunata muzică a tăcerii pe care o degajă.
Cine știe, poate că, într-un viitor mai puțin agitat, un propovăduitor inspirat o să facă. Aș vrea să fiu prezent atunci acolo, la Sagrada Familia. După cum aș fi vrut să fiu prezent și la predicile rostite de părintele Ioan Pintea în biserica sa.
Dar, pe scurt, iată despre ce-i vorba (citez din Jurnal): „Sfântul Kevin se roagă în genunchi cu brațele întinse în cruce. O mierlă confundă brațele lui cu o încrengătură, se așeză pe ele, își depune ouăle aici și începe să clocească. Sf. Kevin, copleșit de milă, stă nemișcat «zile și săptămâni până când au ieșit pui din cuib și au început să zboare»”.
Filocalia irlandeză îi face portretul din câteva paragrafe țesute din fire de aur și azur. Frumusețea lui e nepământească – „Sfântul Kevin trăia în Rai: Păsările veneau şi se aşezau pe mâinile şi umerii săi, şi îi cântau cele mai dulci cântece, în timp ce fiarele sălbatice se gudurau la picioarele lui. Copacii erau ca nişte harpe care luminau cu cântarea lor asprele nevoinţe ale sfântului. Când a fost îndemnat să zidească o mănăstire mare în acel loc, a răspuns: «Nu doresc ca vreo făptură a lui Dumnezeu să fie mutată sau tulburată din pricina mea.»”
Câtă înțelepciune și smerenie în fața naturii și a creației divine!
Se mai spune că Sf. Kevin avea o stăpânire atât de deplină asupra animalelor, încât folosea coarnele unui cerb pentru a-şi așeza cartea atunci când citea din Psaltire.
Superbe pagini. De neînchipuit pentru mintea noastră pervertită de demonii, ce invadând mass-media și internetul, se năpustesc ca un uragan asupra minții noastre.
Sfântul Kevin s-a născut în anul 489, ca urmaș al regilor irlandezi. Legenda spune că, la nașterea sfântului, mama sa nu a simțit nici o durere, iar zăpada care era adunată în jurul casei în care avea loc travaliul s-a topit de la sine putere. Sfântul Kevin a trăit 120 de ani, găsindu-și în pace obștescul sfârșit pe 3 iunie a anului 618.
***
O foarte frumoasă apoftegmă din Pateric am regăsit-o în Jurnalul poetului Ioan Pintea, jurnal pe care acesta mi l-a dăruit-o când am fost la Bistrița: „Avva Macarie se întorcea odată, din luncă, la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier. Când iată, îi iese în cale diavolul cu o seceră. A vrut să-l lovească, dar nu a putut. Atunci i-a zis: «Ești tare, Macarie, nu pot să-ți fac nimic, și, totuși, fac și eu ce faci și tu: tu postești, postesc și eu; veghezi noaptea; nici eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui.» Avva Macarie întrebă: «Care?» Diavolul răspunde: «Smerenia. De aceea nu pot să-ți fac nimic.»”.
Nu e de mirare că diavolul care i-a întretăiat calea Avvei Macarie purta o seceră. Probabil că și Avva Macarie avea seceră, înfiptă în snopul din ramuri de palmier. Cred că și diavolul tăiase ramuri de palmier, ca să-și împodobească chilia în care viețuia. M-ar fi mirat dacă diavolul ar fi purtat la el secera și ciocanul, prevestind vremurile de cruntă prigoană ce vor veni la începutul secolului douăzeci. Diavolul însă s-a mulțumit cu secera. I-a fost de ajuns pentru a ispiti omul cu această unealtă. La ciocan a apelat mai târziu.
Un singur lucru nu a putut mima necuratul, care s-a comportat asemenea unei imagini din oglindă a pustnicului Macarie: smerenia. În fața smereniei, puterile diavolilor se risipesc ca fumul în vânt.
***
Vorbind despre mărturisirile din Jurnalul poetului Ioan Pintea, cel prezent peste tot locul, furat de anumite pasaje desprinse din cartea sa, am trecut cu ușurință peste numele adevăratelor mele gazde, peste numele poetei Ionela-Silvia Nușfelean și a lui Olimpiu Nușfelean, cei care m-au invitat la Bistrița, să particip la lansarea revistei Mișcarea literară, dar și la festivitatea de decernare a premiilor concursului „Scrisori de mai”. Dacă poetul Ioan Pintea a bifat participând punctual la toate manifestările organizate în toată această perioadă, poetul Olimpiu Nușfelean și minunata sa soție Ionela-Silvia Nușfelean s-au ocupat de toate amănuntele organizării acestor manifestări. Fapt pentru care le sunt profund recunoscător, căci au fost niște gazde pe cât de minunate, pe atât de atente și discrete.
Concursul de creație organizat la Bistrița a fost un experiment. Un hapenning insolit, la care au participat circa 100 de elevi de la liceele din Bistrița-Năsăud, dar și elevi din alte județe ale țării, inclusiv liceeni din Republica Moldova, având ca temă Suflete la Second-Hand.
Manifestarea a fost organizată de Ministerul Educației și Cercetării prin intermediul Palatului Copiilor Bistrița, Uniunea Scriitorilor din Cluj si Biblioteca „George Coșbuc”. Coordonatorul acestui proiect a fost dna prof. Ionela-Silvia Nușfelean. Marele Premiu a revenit Biancăi Olteanu, eleva în clasa a XI-a din Tecuci.
Citez un fragment din invitația pe care am primit-o din partea organizatoarei: „Palatul Copiilor Bistrița, unde lucrez, derulează de peste 10 ani, în mai, un Concurs Național de creație literară și artistică numit Scrisori de mai, pe 3 secțiuni și, la liceu, dacă ați fi de acord, am propune pentru liceeni o temă pornind de la poezia dumneavoastră Suflete la Second-Hand și tema să fie Scrisoare unui suflet de la Second-Hand sau Scrisoare unui suflet ce iese de la Second-Hand. Suntem deschiși pentru sugestii. În edițiile trecute, au fost invitați speciali la acest concurs: Ana Blandiana, Leo Butnaru, Ion Mureșan, Viorel Mureșan, Vasile Igna, Adrian Popescu, Gabriel Chifu, Virgil Rațiu, anul trecut – o tânără promițătoare, Emma Mihăescu, care a debutat la Charmides etc. Ne străduim să desfășurăm concursul cu seriozitate și încercăm să-i promovăm pe unii liceeni talentați, descoperiți în acest context. La revista Mișcarea literară, mă ocup de câțiva ani buni și de rubrica Literatura tinerilor. Concursul e girat și de Uniunea Scriitorilor, Filiala Cluj, având un sprijin real în doamna Irina Petraș. Cred că pentru unii tineri care scriu întâlnirea cu scriitorii autentici îi ajută mult, îi marchează. Și elevii mei din grupa de performanță ar fi încântați să puteți veni. Sunt suflete foarte sensibile și receptive!”
Sigur că am fost bucuros să primesc o astfel de invitație. Cât despre temă, am optat pentru prima variantă: Scrisoare unui suflet de la Second-Hand. Pentru elevi, tema a fost o provocare. Sunt curios să știu ce s-a petrecut în mintea lor atunci când au citit versurile: „Pe străzi, seara curge lent,/ ies sufletele toate de Second-Hand…”. Scrisorile, prozele și poeziile pe care le-au scris marșând pe această temă, vorbesc de la sine despre faptul că mulți dintre ei au fost incitați de subiect, întorcând pe sintagma și pe față și pe dos. N-a fost doar o provocare literară, ci și una grafică, în sensul că elevii și-au ilustrat lucrările cu desene, multe dintre ele remarcabile. Ideea mea era că sufletele pe care le purtăm în piept au mai cunoscut și o altă existență. Au animat și alte trupuri. Noi le-am preluat, fără să ne întrebăm de unde vin și unde pleacă, de la un fel de Second-Hand.
Nu am îndrăznit să-l întreb pe părintele Ioan Pintea cum percepe el ideea aceasta a sufletelor Second-Hand? Sufletele de la Second-Hand vin dintr-un fel de purgatoriu, cu gândul de a-și ispăși pedeapsa trecând printr-o nouă existență, pe pământ. Dar dau aici peste un alt purgatoriu, care este pe cale, după cum vedem cu toții, să se transforme în infern…
Desigur, tema a fost o provocare nu numai pentru elevi, ci și pentru cadrele didactice, și pentru organizatori.
Nu întâmplător, am reprodus aici citate din Pateric și din Filocalia irlandeză desprinse din jurnalul părintelui Ioan Pintea. Sufletele de la Second-Hand, de ce nu?, pot fi privite drept reversul sau fața nevăzută a Patericului. Mirajul lor mă bântuie de atâta timp. Mărturisesc că regret și acum că nu am îndrăznit să-l întreb pe părintele Pintea, care e un om plin de har, cum percepe această ipoteză a mea. După cum nu i-am incitat nici pe distinsele mele gazde să se pronunțe asupra acestui subiect destul de delicat, menit să-ți sădească întrebări neliniștitoare în suflet.
Am plecat din Bistrița cu întrebarea ce-mi stăruia pe buze: oare sufletele noastre au animat și alte trupuri și alte entități?
Pe drum, mi-am făcut mustrări de conștiință.
Părintele Pintea e un om credincios. Dar și Ionela-Silvia Nușfelean și Olimpiu Nușfelean sunt oameni care au trecut printr-o experiență traumatizantă, experiență care i-a unit și i-a făcut să se apropie și mai mult de credință. Tatăl și bunicul Ionelei-Silvia Nușfelean au fost preoți și i-au sădit un sâmbure de lumină în suflet.
În timp ce mă urcasem în microbuzul ce urma să mă ducă la Iași, i-am văzut cum stau în autogară și-mi fac semn cu mâna. Apoi, în timp ce mașina a pornit, doamna Ionela a făcut discret semnul curcii în urma mea. Faptul acesta m-a mișcat profund.
A doua zi am primit din Bistrița un mesaj care m-a mișcat la fel de mult: „Azi, după ce i-am condus pe laureații din Tecuci, mi-am zis să merg la Biserică să las pentru liturghia de mâine o rugăciune de mulțumire. Erau mesele întinse pentru parastas. Cu forfota Scrisorilor de mai, uitasem că aici e parastas de obște. Am luat pâine, vin și lumină. L-am pomenit și pe bunicul Ferapont (bunicul meu dinspre tată, n. m.) și tot neamul lui… La călători ați fost pe pomelnic la Biserica Trei Ierarhi din Bistrița în zilele călătoriei…”
Unde mai vezi astăzi o astfel de primire? Mă gândesc cu drag la ei, citind cu durere în suflet poezia Respiri a Ionelei-Silvia Nușfelean: „Cum crești tu, Maria-Ioana,/ în fiecare an, înainte de luminație,/ cu câțiva centimetri!/ Ești mare acum!/ Aproape cât bunica ta, care,/ în freamătul dealului, lângă tine, a adormit./ Aveai un mormânt de bebeluș.”
Nichita Danilov este scriitor și publicist
Publicitate și alte
recomandări video
Anunțuri gratuite din Maramures