După apariția volumelor I și II din cartea „Bistrița, nostalgie și modernizare”, 2024 și 2025, la Editura „Presa Universitară Clujeană”, tomuri semnificative, laborios scrise, documentate, cu responsabilitate și mărturii clare, despre burgul transilvan din a doua jumătate a secolului trecut, XX, Mircea Gelu Buta își extinde aria cercetării și publică recent studiul, de factură istorică, intitulat „Transilvania interbelică, tradiție și înnoire”, la Editura „Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca. De altfel, lansarea acestei noi apariții s-a întâmplat în orașul din inima Transilvaniei, într-o atmosferă elegantă, la sediul Bibliotecii Academiei Române din Cluj-Napoca, în prezența a numeroși oameni de cultură, printre care îi amintim pe Ioan Aurel Pop, care a prezentat cartea, pe Ioan Chirilă, moderatorul întâlnirii, pe Horia Bădescu, Ioan Zbârciu, Mircea Popa, Ilie Rad, Eugen Uricariu, Ion Mureșan. Lansarea a fost însoțită de o conferință științifică susținută de profesorul Mircea Gelu Buta, pentru a rotunji evenimentul și a-i conferi o binemeritată amprentă personală.
„Transilvania interbelică, tradiție și înnoire” continuă preocupările autorului pentru aspectele istorice, sociale, culturale din trecut, cercetând pentru a înțelege mai bine și a lăsa limpede celor ce vin, scris, adevărul, în lumină. Astfel de cărți, rostea Ioan Aurel Pop, cu prilejul lansării, nu se scriu la început de carieră și de viață științifică, ci au trebuință de acumularea unei experiențe deosebite, fapt cunoscut și de autor, care a avut răbdare, cu sine și cu opera lui. Observăm în denumirile de cărți amintite o predilecție pentru „și”, fie că este vorba despre nostalgie și modernizare sau despre tradiție și înnoire, acest cuvânt reprezintă intenția de a aduce împreună două lumi, veche și nouă, trecut și prezent, prin spirit comparativ, prin analiză, prin prezentare a unor studii de caz.
Cum privește profesorul Mircea Gelu Buta Transilvania? Același Ioan Aurel Pop răspunde: „cu realism, n-aș zice cu entuziasm, dar cu multă încredere”, adăugând că autorul „nu uită atmosfera bistrițeană”. O atmosferă destul de cosmopolită, cu specific german, maghiar, cu aspecte administrative, psihologice, unele marcante, cu observații de natură lingvistică, cu contribuții diplomatice, toate în măsură a crea o realitate diferită, față de cea existentă în Moldova sau în Țara Românească. Transilvania a avut un specific, pe care l-a păstrat până târziu și poate că și astăzi, dinafară, lucrurile se văd diferit. Un spațiu deschis, pregătit pentru schimbare, pentru un spirit european, universal, în care intelectualii, elitele sunt de urmat. Distanța pe care o ia autorul față de perioada interbelică nu este de natură geografică, de spațiu, ci de timp, de îndepărtare prin ani de fapte și întâmplări, de ideologii ce se limpezesc mai bine. 21 de ani, cât a ținut interbelicul, din 1918 până în 1939, s-au manifestat deplin în viața socială, politică și culturală. Considerată o perioadă a înfloririi culturale, a modernizării urbane, a prosperității, perioada interbelică este așezată pe o culme a istoriei, dacă ne referim la mișcările ondulatorii deal-vale, specifice neamului românesc.
În 1918, localitățile din Transilvania, dominate de rigorile Imperiului Austro-Ungar, au devenit românești. Lucrul acesta s-a făcut simțit în toate componentele sociale, dar cultura, obiceiurile sașilor din zonă, ale maghiarilor, au continuat să se manifeste în bună înțelegere, dincolo de timp, iar românii se apropiau tot mai mult de frații lor din Moldova și din Țara Românească. Privilegiații de altădată se adaptau noilor reguli. Are loc introducerea Școlii de Stat și în Ardeal ( unde erau confesionale), la Bistrița se înființează Liceul românesc, „Alexandru Odobescu”, Biserica este proclamată românească, la Cluj-Napoca ia ființă Opera Națională Română, director, Constantin Pavel, medicina interbelică era axată pe probleme de sănătate, igienă, ereditate, demografie, pe „o îmbunătățire a stării de sănătate a populației din punct de vedere ereditar”. Sever Pop împreună cu Emil Petrovici realizează „Atlasul Lingvistic Român”. Toate aceste schimbări și preschimbări fac din Transilvania un loc al înnoirilor pe vechile tradiții. De la „Speranțele începutului”, 1918, și până la începutul sfârșitului, 1939, Transilvania a fost un spațiu al transformărilor, mai aproape de spiritul european. Eugen Lovinescu, în „teoria sincronismului”, susținea că „evoluția culturii române trebuie să se facă prin racordarea la valorile și literatura occidentale”.
Cartea domnului profesor, Mircea Gelu Buta, „Transilvania interbelică, tradiție și înnoire” este un studiu amplu, aproape exhaustiv, asupra transformărilor petrecute în prima jumătate a secolului al XX-lea, în partea aceasta de țară, care n-a fost simplă deloc, apropiindu-se de realitățile bistrițene, comentate și cu alt prilej, în cărți de aceeași factură, istorică, sau în cuprinsul volumelor din revista „Arhivele Bistriței”
Istoria, sursă de inspirație pentru creatori, temă și preocupare pentru oameni de știință, nu ar exista dacă nu ar fi scrisă. Cu cât ne îndepărtăm de faptele întâmplate, în cazul acesta n-a trecut decât prima sută de ani, praful se așterne mai în voie peste tot ce a fost. Prin această preocupare istorică, Mircea Gelu Buta nu lasă lucrurile să se piardă sau să se uite. Fie că e vorba despre istorie locală, de istorie în general, perspectiva și metoda proprii sunt de a merge pe firul ideii până la origine, cercetând, înțelegând, pentru a scrie despre cele întâmplate. Farmecul cărții „Transilvania interbelică, tradiție și înnoire” constă în talentul de a da viață istoriei prin povești, precum cea spusă de George Barițiu lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, în capitolul „Relații confesionale româno-săsești”, despre cum veneau la Brașov, la parohul Vasile Greceanu, socrul lui Andrei Mureșanu, sași și săsoaice ca să-i vindece prin rugăciune, acolo unde niciun medic nu mai putea ajuta. O cronică a presei săsești bistrițene consemnează, pe ani, evenimentele mai deosebite. De exemplu, în iunie 1918, este numit Michael Englisch director al Liceului Agricol Bistrița; în aprilie 1920, prințul moștenitor, Carol, părăsește Bistrița. Respectând modelul, peste încă o sută de ani, un cronicar al vremii nu va putea pierde din vedere momentul apariției acestei cărți, din care va găsi destule informații și detalii, încât istoria din întâmplări, și întâmplări din istorie, să nu dispară.
Nu știm ce va urma, dar știm că, deocamdată, Mircea Gelu Buta își găsește un refugiu în scris, călătorește la izvoarele istoriei de câte ori are prilejul și își dorește acest fapt, își împlinește menirea, prin operă, așa cum au făcut-o, cu siguranță, numele mari, intelectualii interbelici, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Nicolae Iorga, care au marcat cea mai înfloritoare epocă din cultură, din literatură, perioada interbelică, despre care Mircea Gelu Buta scrie, documentat, ca un istoric, sensibil, ca un scriitor, privind spre Transilvania și spre Bistrița natală..
Mesajul cărții este de unitate, așa cum rezultă dintr-un citat al antropologului Francisc Rainer, unitate care „se cuvine nu numai să o observăm și să o declarăm, ci și să o trăim”. Iar în carte există o pagină care descrie bucuria molipsitoare a oamenilor, care se îmbrățișau și se felicitau, transfigurați de emoție, în sala Teatrului Național Român din Cluj, la final de reprezentație.
Din modele, din întâmplări, din respect pentru oamenii vremii, această carte, „Transilvania interbelică, tradiție și înnoire”, este un amplu discurs, susținut de Mircea Gelu Buta, cu credință și optimism, de la tribuna timpului său, din mijlocul bibliotecii, pentru intelectualii ce-i vor urma.
Anunțuri gratuite din Maramures