Academicianul
Ioan Aurel Pop consideră că personalitatea lui Iancu de Hunedoara
„se cuvine analizată în funcție de comandamentele societății
în care a trăit” și „ale cărei valori le-a apărat și
promovat”.
Redăm
mai jos textul publicat de fostul președinte al Academiei Române a
publicat, pe pagina personală de Facebook,
cu privire la personalitatea lui Iancu de Hunedoara și modul în
care aceasta este amintită la mai bine de o jumătate de mileniu de
la moartea sa:
„Pe
fondul evaluărilor și reevaluărilor contemporane – marcate de
viziuni prea relativizatoare – personalitatea lui Iancu/ Ioan de
Hunedoara rămâne îndepărtată, ușor stingheră, dificil de
valutat. Dilema este doar aparentă, fiindcă istoricul are obligația
deontologică să trateze trecutul prin prisma idealurilor epocii
respective și nu prin transpunerea ideilor contemporane în trecut.
Suntem, de aceea, de părere că personalitatea lui Iancu se cuvine
analizată în funcție de comandamentele societății în care a
trăit eroul nostru, ale cărei valori le-a apărat și promovat.
Chiar și așa, rămân destule puncte obscure, destule controverse,
destule paradoxuri și interpretări diferite. Nici nu s-ar putea
altfel. Totuși, dincolo de această nesiguranță, ce rămâne peren
din personalitatea lui Iancu de Hunedoara? De ce îl pomenim pe acest
fiu al Transilvaniei și acum, după mai bine de o jumătate de
mileniu de la moartea sa? De ce acest an a fost proclamat oficial
«Anul Iancu de Hunedoara», în amintirea marii bătălii din 1456,
de la Belgrad? E bine să ne amintim de această personalitate ori e
rău?
În
prim plan iese însemnătatea europeană a figurii lui Iancu, mai
ales pentru zona sud-estică a continentului, cu precădere pentru
Ungaria (căreia i-a fost cârmuitor și părinte al celui mai mare
dintre regii ei) și pentru «țara noastră» (care-l înscrie,
alături de Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul,
în rândul marilor săi luptători contra primejdiei otomane).
Valorificarea și din perspectivă românească a eroului nu are în
sine nimic anistoric – dacă nu se exagerează – fiindcă o
anumită conștiință a apartenenței etnice exista și în epocă
(chiar dacă aceasta nu prevala). Cea mai bună mărturie în acest
sens este aprecierea papei Pius al II-lea, care scrie, atunci, în
secolul al XV-lea că Ioan de Hunedoara «nu a sporit atât gloria
ungurilor, cât a românilor, din mijlocul cărora s-a născut». De
aceea, românii (unii mai înțelepți ca noi, contemporanii) au pus
numele de «Corvine» într-o poezie celebră, devenită apoi Imnul
Național al României».
Azi
se știe bine că familia era de origine munteană, înrudită
ulterior cu familii de cnezi români hunedoreni (mai ales hațegani);
că avea moșii originare pe un mare domeniu, situat în Argeș,
Vâlcea și Olt și că centrul proprietății respective era la
Corbii de Piatră (de unde corbul din stema familiei; și stema Țării
Românești conținea o pasăre, socotită la început tot corb); că
Hunedoreștii descindeau din neamul domnesc al Basarabilor; că erau
rude cu familiile lui Nicolaus Olahus și Vlad al III-lea Drăgulea,
poreclit Țepeș (toate cele trei neveste ale lui Vlad Țepeș erau
rude ale regelui Matia Corvin, iar neamul uneia ajunge până la
regele Charles al III-lea); că Iancu era numit în anumite cercuri
principe «din mila lui Dumnezeu» și era dăruit înaintea numelui
cu particula «Io», a suveranității; că a fost pentru scurt timp
(în 1447) domn al Țării Românești și considerat «părinte» al
domnului Moldovei (1448); că a ajuns cel mai bogat om din Regatul
Ungariei (cu peste o mie de posesiuni, moșii, sate, târguri și
orașe); că a fost numit în tinerețe, în documente oficiale,
«Românul» (Olah); că numele lui originar, rostit de străini
«Ianco», a devenit la italieni «Bianco» (=Alb), fiind tradus apoi
și în alte limbi; că a ajuns personaj de legendă și de roman (în
Catalonia, autorul romanului Tirant lo Blanch fiind cavalerul Joanot
Martorell, prin anii 1460), luând în Occident supranumele de
«Cavalerul Alb al Valahiei» (Le Chevalier Blanc de la Valachie).
Romanul a fost tradus în peste zece limbi.
Numele
de Corvin nu a fost cunoscut de Iancu de Hunedoara, fiindcă acesta a
fost «inventat», la sugestia regelui Matia, de umanistul Antonio
Bonfini. Bonfini, știind că regele și neamul lui «valah» se trag
din vechii romani și că moșia originară a familiei se chema Corbi
(în latină Corvus), a contrafăcut o genealogie prestigioasă,
ajungând până la familia romană Corvina. Cu alte cuvinte, dacă
românii erau romani – așa cum scriau mai toți umaniștii –
atunci și regele Matia (numit pe alocuri în epocă Valachorum
regulus = «crăișorul românilor») trebuia să fie roman, familia
sa urmând a fi doar «descoperită». Antonio Bonfini a
«descoperit-o» și a înfățișat-o lumii. Singurul care a purtat
oficial numele de Corvin a fost doar Ioan Corvin, fiul regelui Matia,
aspirant la tronul Ungariei, dar ajuns rege al Bosniei și Croației
și mort de tânăr, așa cum au murit și copiii lui (fără urmași)
la începutul secolului al XVI-lea. Mă întreb dacă, totuși, la
sosirea din Țara Românească, neamul lui Iancu nu erau poreclit
«Corbești» sau «Corbeni», fiindcă exista atunci obiceiul ca
nobilii (boierii) să fie deosebiți unii de alții după numele
posesiunii (moșiei) de origine sau baștină. Nu avem, din păcate,
date despre această posibilitate în cazul de față.
Toate
aceste întâmplări care au culminat cu regalitatea lui Matia, au
pornit de la Iancu de Hunedoara, românul ajuns guvernator al
Ungariei (un fel de vicerege). Pe bună dreptate, un istoric l-a
numit «ultimul mare cruciat european».
Iancu
rămâne «contemporanul nostru», al publicului larg, în mare
parte. Ne amintim de Iancu pentru că a apărat idealurile Europei,
ale civilizației europene, ale «Republicii Creștine» (Respublica
Christiana, cum apărea atunci Europa în scrieri), ale popoarelor.
În România și în Transilvania, îl pomenim în chip special,
fiindcă aici s-a născut și aici a vrut să-și doarmă somnul de
veci, la Alba Iulia. Pe sarcofag, Sf. Ioan de Capestrano a pus să se
scrie «S-a stins lumina lumii». Îl pomenim cu mai multă
insistență, deopotrivă români și unguri, deoarece și-a legat
destinul de istoria ambelor națiuni. Iar Europa nu pare nici astăzi,
după atâtea secole, prea departe de idealul lui Iancu de Hunedoara
și al aliaților săi, anume luptă și acum pentru conservarea
valorilor sale de civilizație și a identității bătrânului
continent, în fața asalturilor dizolvante ale unor factori, locali
și alogeni deopotrivă. Nihil novi sub sole!”,
a scris Ioan Aurel Pop.
Anul Iancu de Hunedoara
Președintele
României, Nicușor Dan, a
promulgat în ianuarie Legea
pentru instituirea anului 2026 ca Anul Iancu de Hunedoara. Anul
acesta se împlinesc 570 ani de la Bătălia de la Belgrad, din iulie
1456, în urma căreia oștile lui Iancu le-au învins pe cele ale
lui Mehmet al II – lea, cuceritorul Constantinopolului. Bătălia
de la Belgrad a oprit cu circa 70 de ani înaintarea turcilor în
Europa. Tot în 1456, la 11 august, Iancu de Hunedoara moare răpus
de ciumă în
tabăra sa militară de la Zemun (acum – cartier al Belgradului).
Mai multe pentru tine…
Anunțuri gratuite din Maramures