Comuna Hodac, renumită cândva pentru fluierele confecționate în aproape fiecare gospodărie, se confruntă acum cu pericolul dispariției acestui meșteșug, întrucât meșterii bătrâni se împuținează pe zi ce trece, iar tradiția riscă să rămână fără urmași, pe fondul interesului tot mai scăzut manifestat de tineri, fapt ce lasă comunitatea fără una dintre cele mai autentice identități culturale.
În trecut, Ansamblul de Fluierași din Hodac reprezenta o formă de exprimare culturală autentică, strâns legată de meșterii populari locali, fiind recunoscut și premiat la fiecare apariție la nivel național. Talentul bărbaților din Hodac nu se limita doar la cântat, ci aproape fiecare era priceput și la confecționat fluiere, meșteșugul respectiv reprezentând principala sursă de venit pentru multe familii, pe lângă agricultură, creșterea animalelor sau exploatările forestiere.
Dacă în trecut era o adevărată competiție pentru a intra în ansamblul cu 22 de fluierași din Hodac, fiind aleși doar cei mai buni dintre cei buni, astăzi meșteșugul mai este practicat doar de către șapte persoane, majoritatea cu vârste foarte înaintate, iar de cântat la fluier mai cântă unul sau doi tineri.
Speranța Hodacului este Ionuț Dan, în vârstă de 45 de ani, considerat cel mai tânăr meșter în fluiere din cei șapte care au mai rămas în sat, în timp ce decanul de vârstă al fluierarilor este Nicolae Gliga, în vârstă de 76 de ani, care încă mai este în activitate.
‘Sunt un meșter popular care lucrează la fluier, practic meseria de la 12 ani, atunci am început să lucrez. Tata a fost țapinar, a lucrat la munte. Toată viața lui a fost pe Valea Gurghiului și pe multe văi, mama a fost casnică. Am fost patru copii, doi feciori și două fete. Eu am fost cel micuț și am rămas acasă cu părinții și am învățat meseria. La noi, aici, mulți oameni și-au câștigat existența din fluiere și din naiuri. Așa era cunoscut Hodacul. Pe vremuri a avut o echipă de fluierași, erau mulți fluierași care cântau. Din păcate, acum sunt plecați, iar cei mai mulți sunt bătrâni: Neculae Gliga, Ion Ciurbai de 96 de ani, Feier Ioan. Și tineret să cânte în fluieră am rămas singurul. Eu sunt singurul dintre tineri care știu să mai cânt la fluieră’, a declarat pentru AGERPRES, cel mai tânăr fluierar din Hodac, Ionuț Dan.
Meșterul a spus că a fost rugat de primarul comunei să facă din nou o echipă de fluierași, fiindcă și-ar dori copiii, dar știe că dacă aceștia nu vor rămâne în sat, grupul nu va putea dăinui.
‘Am spus că sunt de acord, dar acum copiii după clasa a VIII-a pleacă la liceu și care încotro, nu-i mai poți întâlni. Pe vremuri era echipa de fluierași formată din băștinașii satului, se înțelegeau, toți aveau casele în Hodac și când aveau repetiție mereu se anunțau. Făceau o cupă de jinars, stăteau la povești și făceau repetiții, cântau și le plăcea, era frumos. Oriunde a mers echipa de fluierași, tot locul întâi l-a luat. Știau să cânte, unii dintre ei știau să și facă fluiere, erau meșteri. La noi se practica meșteșugul acesta și oamenii își câștigau existența din fluiere. Și eu am lucrat astă iarnă, dar nu prea mai merg fluierele, pentru că tineretul vrea Kendama, internet și alte prostii. Nu le mai place. Eu mergeam de copil și îmi plăcea. Era o familie de surdomuți, soț și soție, eram neamuri cu ei. Mergeam la povești la ei și vedem cum lucrează, de dimineața până seara erau cu a meseria asta, cu fluierele în mână și tot mergeam la ei, iar mama mă suduia, că tot umblu și nu stau la treburile din gospodărie. Îi ziceam: lasă-mă, mamă, că eu vreau să fac fluiere. Îmi plăcea cum se lucra la ele și îmi plăcea sunetul, că de aia am îndrăgit meseria și m-am învățat să și cânt. Se întorcea pielea pe mine când auzeam cum cântă un fluieraș. Mergeam cu oile și am tot fluierat’, își amintește cel mai tânăr fluieraș din Hodac.
Exersând cu pasiune și consecvență, Ionuț Dan a ajuns printre cei mai buni fluierași din sat.
‘Apoi a început Feier Ioan o echipă de fluierași de copii și când am auzit că se face, am fost primul care m-am înscris. Am îndrăgit fluiera, doar feciorul lui Feier știa să cânte mai bine, apoi eram eu. Cânt doinele noastre, cântecele de mers cu oile, cânt ce mă taie prin cap. Mergeam cu oile și tot cântam ca să treacă ziua. Sunt dezamăgit că tineretul nu mai vine să învețe. Se duc bătrânii, mai este Codruț Feier, care mai e tânăr și lucrează și un nepot de aici, Florin, în rest nu-i mai interesează fluierele. Dacă nu mergi la târg să le vinzi, vin samsarii și le iau en-gros și își bat joc de noi. Și eu le-am cam lăsat și m-am dus și m-am angajat că trebuie să am o pensie că vin bătrânețile. Tata are 90 de ani încă se folosește de pensie și e bine, că nu depinde de nimeni. Eu am 45 de ani’, a spus meșterul fluierar.
Meșterul ne-a explicat pe îndelete procesul tehnologic, de la alesul lemnului, până la ultima gaură, în total fiind peste 20 de etape de parcurs până la finalizarea unui fluier.
‘E foarte, foarte mult de lucru la o fluieră până o fac de gata. Acum ce să îmi mai propun? Nu-mi îmi propun nimic, că-s dezamăgit, v-am spus. M-am dezamăgit cu totul și m-am dus și m-am angajat, că la meserie e greu și sunt singur, nu sunt însurat și eu trebuie să fac toate lucrurile. Eu nu mai văd niciun viitor la fluier, tineretul nu mai e interesat, iar bătrânii mor și aproape nimeni nu o să mai știe să mai facă. Eu mă mândresc după munca mea, fiindcă mi-a venit și răsplata, mi-am făcut tot ce mi-am dorit la casă, dar nu îi mai văd un viitor’, a subliniat Ionuț Dan.
Cel mai vârstnic meșter care mai lucrează încă fluiere la Hodac este Nicolae Gliga, în vârstă de 76 de ani, iar el își amintește cu nostalgie de vremurile de demult.
‘Hodacul era cea mai renumită comună din România. Aveam o echipă de fluierași și eram 22 în echipă. Am umblat toată țara în lung și-n lat și luam numai premiul întâi cu echipa de fluierași. Și pentru fluiere și pentru cântec ne apreciau toți, întotdeauna luam locul întâi la București. Secretul unui fluier reușit? În primul rând contează lemnul. Dacă e lemn mai bun, de plop sau de cireș, dacă ai un fluier bun și bine făcut, trebuie să ai și un pic de talent, un pic de ambiție. Am învățat de la taică-meu, el s-a ocupat cu așa ceva. Eu am mai lucrat și alte meserii, am lucrat ca șofer 20 de ani, dar tatăl meu s-a ocupat cu fluierul’, a spus meșterul.
Nicolae Gliga avea cinci-șase ani când a început să învețe meseria, de la ‘munca de jos’.
‘Tata îmi dădea un cuțit și de lângă apa de lângă sat luam arin, îl tăiam, îl curățam și aduceam lemnul acasă, îl fierbeam și-l făceam un fel de baiț. Fluierele se făceau albe pe vremuri, nu ca acum, lăcuite, pirogravate. Scoarța de arin o fierbeam în apă și ieșea un cafeniu și dădeam cu o cârpă, cu un burete, cu ceva și ieșea. Și acum mai lucrez, am un pic de atelier, nu mai lucrez în atelierul mare, ci în garaj, iar iarna în bucătărie mai fac, dar fac mizerie și mă ceartă nevasta. Merg tot mai rar la târguri, la Sibiu n-am mai fost de 2 ani, dar înainte de Revoluție mergeam în fiecare an, poate vreo 30 de ani, la muzeul din Sibiu, la Sighișoara. Fluierele sunt foarte apreciate, dar nu mai există vânzare ca înainte. De exemplu, anul trecut, la Sighișoara, au înghețat vânzările, nu au mai mers bine. Au venit trei autocare cu copii, de 10-12 ani, în Cetate, m-am dus la o doamnă să-i chem. I-am arătat ce avem și am zis că le vindem și din 40 de copii câți erau la rând, au cumpărat trei. Unul a cumpărat un fluier, o fetiță, două. Păcat că se pierde tradiția, că nu mai învață nimeni, dar nici nu prea mai cumpără’, a subliniat meșterul.
El spune că le-a oferit unor tineri sculele sale în mod gratuit, dar că niciunul nu a fost interesat să continue această practică din Hodac.
‘I-am chemat pe aici pe unii, le-am zis: luați, mâine vă las toate sculele. Nu-mi trebuie nimic, numai să învățați, mie nu-mi trebuie să le vând, dar nu vine nimeni. Am o fată, doi nepoți (nepoata are 28, băiatul e student la Cluj), nu le trebuie fluiere. Mai suntem șase-șapte fluierari, pe vremuri eram mai mult de 50, numai în partea asta de sat eram cel puțin 20. Ionuț Dan era în echipa care s-a desființat pentru că nu mai rămăseseră tineri, Ionuț era cel mai tânăr, restul eram bătrâni. Noi plecăm pe lumea cealaltă, păcat, pentru că a fost cea mai tare echipă de fluierași din țară. Ne întâlneam la București, la concursuri, în Constanța…. Eu am cântat la fluier de când eram mic, de pe la 12 ani m-au luat, cu un prieten, în echipa de fluierași, și aveam o echipă ca lumea. La nivel național toată lumea ne respecta’, își amintește Nicolae Gliga.
Bătrânii își amintesc că fluierarii din Hodac făceau, inițial, instrumentele albe, neornamentate, din lemn de prun sau răchită, pe care o numeau ‘loză’, care erau recunoscute pentru rezonanța lor deosebită.
La începutul anilor ’50, un meșter bistrițean, căsătorit cu o hodăceancă, Emil Pralea, a început să decoreze fluierele din Hodac pe care le achiziționase pentru o formație de fluierași din Leșu, prin crestarea lemnului. Din acel moment, aproape fiecare fluierar din Hodac a început să își ducă la crestat fluierele, cu tot felul de motive populare și să le coloreze în roșu, albastru, maro sau negru, crestăturile fiind albe. În 1954, Emil Pralea s-a mutat la Hodac și a colaborat cu cei mai buni constructori de fluiere ai vremii.
De altfel, Emil Pralea a fost și la originea spectacolului ‘Balada țapinarilor și fluierașilor din Hodac’, extrem de apreciat la nivel național, o producție folclorică autentică în care acest meșter a contribuit ca textier, coregraf, compozitor și dirijor.
Un lucru interesant este că acest spectacol era considerat o formă de ‘teatru folcloric’, care transpunea în termeni populari o compoziție simfonică a compozitorului Zeno Vancea, intitulată la fel, ‘Balada țapinarilor și fluierașilor din Hodac’, din 1951.
Prima audiție a lucrării ‘Balada țapinarilor și fluierașilor din Hodac’ a lui Zeno Vancea a avut loc la data de 23 martie 1952, la București, fiind interpretată de Orchestra Simfonică a Filarmonicii de Stat, sub bagheta dirijorului Constantin Silvestri. În 1952, compoziția lui Zeno Vancea a fost distinsă cu prestigiosul Premiu de Stat, fiind considerată una dintre cele mai reușite transpuneri simfonice ale folclorului din zona Mureșului.
Criticii vremii afirmau că această compoziție a lui Zeno Vancea a integrat sonoritățile arhaice ale fluierelor din Hodac într-o structură orchestrală complexă. AGERPRES/(A – redactor: Dorina Matiș, editor: Karina Olteanu, editor online: Anda Badea)
Anunțuri gratuite din Maramures